artut (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)artút (-tă), adj. – Șiret, viclean. Cuvînt rar, menționat o singură dată de Pușcariu,
ZRPh., XVII, 110, pe baza unui glosar
trans.; pare a fi un hapax mai puțin vechi decît crede Pușcariu, poate o deformare locală a unui cuvînt
săs., de
ex. hart. Totuși, Pușcariu și DAR se gîndesc la un
lat. *
artutus, de la
artus „membru” (ca
nasutus de la
nasus), și îl explică printr-un sens intermediar de „flexibil, agil”. REW 679 îl relaționează cu
ars „artă”, și 751 cu
astutus. Nici una dintre aceste ipoteze nu pare posibilă.