zis - explicat in DEX

zis (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ZIS, ZÍSĂ, ziși, zise, adj., s. f. 1. Adj. Numit, denumit, poreclit. ◊ Loc. adj. Așa-zis (sau -zisă, -ziși, -zise) = pe nedrept sau în mod convențional numit astfel; aparent, fals. 2. S. f. Vorbă, spusă; afirmație. ♦ Proverb, zicătoare. ♦ (Înv.) Sfat, îndemn; ordin, poruncă. – V. zice.

zis (Dicționarul limbii române literare contemporane, 1955-1957)
ZIS, -Ă, ziși, -se, adj. 1. ~ ◊ (Substantivat) Zisul Dillon, după ce l-a luat deoparte.... ♦ Care are pretenția că este într-un anumit fel. 2. s.f. (mai ales la pl.) ~.

zis (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
zis¹ adj. m., pl. ziși; f. zísă, pl. zíse

zis (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
zis² s. n.

zis (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
zis adv. (reg.) adică.

zis (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ZIS, ZÍSĂ, ziși, zise, adj. Numit, poreclit. ◊ Loc. adj. Așa-zis = pe nedrept numit astfel; fals; aparent. – V. zice.

zis (Dicționaru limbii românești, 1939)
zis, -ă adj. Numit, supranumit: Ștefan cel Mare, zis și cel Sfînt. Menționat: procesu cu zisu vecin.

zis (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
zis a. 1. rostit: vorbe zise în vânt; 2. supranumit: Mircea cel Mare, zis și cel Bătrân. [V. zice].

zis (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ZIS¹ s. n. Faptul de a zice. — V. zice.

zis (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ZIS², ZÍSĂ, ziși, zise, adj., s. f. 1. Adj. Numit, denumit, poreclit. ◊ Loc. adj. Așa-zis (sau -zisă, -ziși, -zise) = pe nedrept sau în mod convențional numit astfel; aparent, fals. 2. S. f. Vorbă, spusă; afirmație. ♦ Proverb, zicătoare. ♦ (înv.) Sfat, îndemn; ordin, poruncă. — V. zice.