zimțui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ZIMȚUÍ, zimțuiesc, vb. IV.
Tranz. A face zimți la o piesă, la o pânză de ferăstrău, la o seceră etc.; a zimța, a cresta, a randalina, a stria, a moleta. –
Zimț +
suf. -ui.zimțui (Dicționarul limbii române literare contemporane, 1955-1957)ZIMȚUÍ,
zimțuiésc, vb. IV. ~ ♦ Refl. (Fig.) A se încreți.
Un vântișor fâlfâi în pămătufurile trestiilor; luciul s-a umbrit și s-a zimțuit.zimțui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)zimțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl.
zimțuiésc, imperf. 3 sg.
zimțuiá; conj. prez. 3
să zimțuiáscăzimțui (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ZIMȚUÍ, zimțuiesc, vb. IV.
Tranz. A face zimți;
p. ext. a cresta. – Din
zimț.zimțui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ZIMȚUÍ, zimțuiesc, vb. IV.
Tranz. A face zimți la o piesă, la o pânză de fierăstrău, la o seceră etc.; a zimța, a cresta, a randalina, a stria, a moleta. —
Zimț +
suf. -
ui.zimțuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)zimțuì v. a mărgini.