vremui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VREMUÍ, pers. 3
vremuiește, vb. IV. (
Pop.)
1. Intranz. A fi, a se face vreme urâtă (cu ploaie, ninsoare, viscol).
2. Intranz. și
refl. (Despre vreme) A trece, a se scurge. –
Vreme +
suf. -ui.vremui (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)vremuí, vb. intranz. (vremni) – A se face vreme rea, a viscoli, a ometi: „Când era ger, sta cu ele (cojoacele) pe ea. Când se încălzea, tot țâpa câte unu. Atunci vremuia și era frig și ningea și făușea” (Bilțiu 1999: 89). – Din vreme (< sl. vrěme) + -ui.
vremui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vremuí (a ~) (
pop.)
vb.,
ind. prez. 3
sg. vremuiéște, imperf. 3
sg. vremuiá; conj. prez. 3
sg. să vremuiáscăvremui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VREMUÍ, pers. 3
vremuiește, vb. IV. (
Pop.)
1. Intranz. A fi, a se face vreme urâtă (cu ploaie, ninsoare, viscol).
2. Intranz. și
refl. (Despre vreme) A trece, a se scurge. —
Vreme +
suf. -
ui.vremuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vremuì v. a se strica vremea:
vremea vremuește, floarea se pârlește AL.