voroavă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VOROÁVĂ, voroave s. f. (
Înv. și
reg.)
1. Cuvânt, vorbă.
2. Discuție, convorbire, conversație.
3. Cuvânt, discurs. – Din
vorovi (derivat regresiv).
voroavă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)voroávă (
înv.,
reg.)
s. f.,
g.-d. art. voroávei; pl. voroávevoroavă (Dicționaru limbii românești, 1939)voroávă f., pl.
e (var. din
vorbă, pintr´un [!] intermediar rusesc).
Mold. Trans. Vechĭ. Vorbă, convorbire, discusiune [!].
voroavă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)voroavă f. Mold. Tr. vorbă. [Și vechiu-rom.
voroavă, convorbire („după
voroava ce au avut Șerban-Vodă cu Cantemir-Vodă“, Neculcea), ce pare de aceeaș origină cu
vorbă (printr’un intermediar rusesc)].
voroavă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VOROÁVĂ, voroave, s. f. (
înv. și
reg.)
1. Cuvânt, vorbă.
2. Discuție, convorbire, conversație.
3. Discurs. — Din
vorovi (derivat regresiv).