vornic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VÓRNIC, vornici, s. m. 1. (În evul mediu, în țările românești) Mare dregător la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curții, cu conducerea treburilor interne ale țării, având și atribuții judecătorești. ◊
Mare vornic (sau
vornic mare) = cel dintâi boier din divan, având sarcina de cârmuitor și de înalt judecător al curții domnești și al întregii țări.
Vornic de Țara de Jos (sau
de Sus) = dregător cu rang de vornic (
1) a cărui autoritate se întindea asupra unei jumătăți din țara Moldovei. ♦ Reprezentant al domniei în orașe, cu atribuții judecătorești.
2. (
Înv.) Primar al unui sat sau al unui târg. ♦ Funcționar în administrarea comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, convocarea sătenilor la adunări, anunțarea știrilor etc.; crainic, pristav, vornicel (
2).
3. Vornicel (
3) – Din
sl. dvorĩnikŭ.vornic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)vórnic (-ci), s. m. –
1. Boier de rangul întîi, ministru de interne și de justiție. Erau doi în
Mold., începînd din 1399 (numiți mai tîrziu al Țării
de Sus și al Țării
de Jos) și unul în
Munt. din 1414, a cărui sarcină a fost despărțită în două în 1761 și în patru în 1795. –
2. Nume pentru diverși demnitari:
vornic de tîrg, prefect de poliție la Iași (
sec. XVIII);
vornic de Tîrgoviște și
de Cîmpulung, un fel de administrator al acestor două regiuni, boier de rangul al treilea;
mare vornic al poliției, membru al sfatului țării, șef al poliției de străini (
sec. XVIII);
vornic de harem, administrator al casei Doamnei;
vornic de obște, slujbă creată în
Mold. în 1803, reunind serviciile lucrărilor publice, al poliției urbane și al inspecției prețurilor;
mare vornic al cutiei, administrator al fondurilor de binefacere, funcție creată în
Mold. în 1793. –
3. (
Mold.) Primar. –
4. Șef de protocol la nunțile populare. –
5. Un anumit joc de copii. –
Var. înv. dvornic. Sl. dvorĭnikŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 463),
cf. slov.,
cr. dvornik „curtean”,
pol. dwornik „intendent”,
rus. dvornik „portar”. –
Der. vorniceasă, s. f. (nevastă de vornic; dădacă sau prima doamnă a principesei);
vornicel, s. m. (slujbaș al cîrmuirii; aprod, funcționar judecătoresc ales de popor; șef de protocol la nunțile populare);
vornicie, s. f. (slujba de vornic; primărie);
vornici, vb. (a o face pe vornicul la o nuntă). – Din
rom. provine
ngr. βόρνιϰος (Meyer,
Neugr. St., II, 94).
vornic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vórnic s. m.,
pl. vórnicivornic (Dicționaru limbii românești, 1939)vórnic m. (vrom.
dvornic, d. vsl.
dvorĭnikŭ, curtean, șambelan,
dvorŭ, curte de suveran,
dvĭrĭ, ușă; rus.
dvórnik, portar. V.
dveră).
Vechĭ. Judecător care ședea la poarta palatuluĭ domnesc și judeca procesele maĭ micĭ. (Eraŭ 12, numițĭ și
vornicĭ de poartă).
Mare vornic, boĭer de divan (în rang după marele logofăt) cu funcțiunea de guvernator:
vornicu țăriĭ de sus (Ĭașiĭ, Hotinu, Cernăuțiĭ, Soroca),
vornicu țăriĭ de jos. Maĭ pe urmă, judecător urban (V.
pîrcălab). Ministru de interne și boĭer cu acest titlu:
mare vornic. Azĭ. Mold. Pop. Primar (saŭ ajutor de primar) rural (administrator saŭ și perceptor).
Munt. Vornicel la nuntă. – În Moldova (1399-1400) eraŭ doĭ vornicĭ, ĭar de la 1506-1507 apăru și un
vornic de Suceava. Cîte 2-3 vornicĭ figurează în documente pînă la 1452-1453, după care găsim un singur vornic. La 1569-1570, Bogdan VI institui ĭar doĭ vornicĭ (cel de țara de sus și cel de țara de jos). În Țara Românească, vornicu apăru supt [!] Mircea cel Bătrîn (1414-1415), în rang după marele ban.
vornic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vornic m. od.
1. guvernatorul sau judecătorul Moldovei inferioare și superioare:
Vornic de Țara de sus, Vornic de Țara de jos; 2. (
de poartă) pl. dregători, în număr de 12, cari ședeau în poarta palatului și judecau procesele mărunte;
3. (la Botoșani), judecător urban, numit și
pârcălab; 4. ministru de interne și mai târziu rang de boierie:
Mare Vornic; 5. primar de sat:
să se mărite cu vornicul satului AL.;
6. vornicel. [Vechiu-rom.
dvornic = slav. DVORĬNIKŬ, mai marele Curții (din DVORŬ, curte, palat)].
vornic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VÓRNIC, vornici, s. m. 1. (în Evul Mediu, în Țările Române) Mare dregător din Sfatul domnesc, însărcinat cu supravegherea Curții, conducerea treburilor interne ale țării, având și atribuții judecătorești. ◊
Mare vornic (sau
vornic mare) = cel dintâi boier din Divan, având sarcina de cârmuitor și de înalt judecător al Curții domnești și al întregii țări.
Vornic de Țara de Jos (sau
de Sus) = dregător cu rang de vornic (
1) a cărui autoritate se exercita asupra unei jumătăți din țara Moldovei. ♦ Reprezentant al domniei în orașe, cu atribuții judecătorești.
2. (
înv.) Primar al unui sat sau al unui târg. ♦ Funcționar în administrația comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, convocarea sătenilor la adunări, anunțarea știrilor etc.; crainic, pristav, vornicel (
2).
3. Vornicel (
3). — Din
sl. dvorĭnikŭ.