virtute - explicat in DEX

virtute (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
VIRTÚTE, virtuți, s. f. 1. Însușire morală pozitivă a omului; însușire de caracter care urmărește în mod constant idealul etic, binele; integritate morală. ♦ Înclinație statornică specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acțiuni frumoase. 2. (În loc. prep.) În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... – Din lat. virtus, -tutis (cu unele sensuri după fr. vertu).

virtute (Dicționar de neologisme, 1986)
VIRTÚTE s.f. 1. Calitate, forță morală de a urmări consecvent un ideal etc; perfecțiune morală. ♦ Castitate, curățenie. ♦ Înclinație specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acțiuni frumoase. 2. În virtutea... = pe baza, ca urmare a ... [< lat. virtus, cf. fr. vertu, it. virtù].

virtute (Marele dicționar de neologisme, 2000)
VIRTÚTE s. f. 1. calitate, forță morală de a urmări consecvent un ideal etic etc.; integritate morală. ◊ castitate, curățenie. 2. în virtutea... = pe baza, ca urmare a... (< lat. virtus, după fr. virtu)

virtute (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
virtúte (calitate morală) s. f., g.-d. art. virtúții; pl. virtúți

virtute (Dicționaru limbii românești, 1939)
*virtúte f. (lat. virtus, -útis. V. vîrtute). Caracteru omuluĭ fără păcat și fără vițiĭ: a nu fura, a nu ucide și a da ajutor celor ce aŭ nevoĭe e o mare virtute. Castitate (a uneĭ femeĭ). Proprietate, eficacitate: virtuțile plantelor. În virtutea..., în urma, pe baza, pin [!] forța...: în virtutea legiĭ. Virtutea militară (cu înț. latin de „vitejie”), o decorațiune militară românească înființată în 1872 ca să se răsplătească vitejiile ostășeștĭ (De la 1916 se dă numaĭ soldaților, ĭar ofițerilor li se dă Mihaĭ Viteazu. Virtutea aeronautică, decorațiune înființată de regele Carol II p. a-ĭ răsplăti pe aviatorĭ.

virtute (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
virtute f. 1. dispozițiune statornică a sufletului care caută a face binele și a evita răul; 2. iubirea binelui, a onestului; 3. eficacitate, proprietate particulară: virtutea unei plante, a unui remediu; în virtutea, în puterea: în virtutea unei sentințe; 4. persoană virtuoasă: a recompensa virtutea; 5. Virtutea militară, decorațiune românească, instituită în 1872 și dată militarilor pentru fapte de curaj în răsboiu.

virtute (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
VIRTÚTE, virtuți, s. f. 1. Însușire dominantă a caracterului, care îl face mai bun pe individul uman, din punct de vedere moral, intelectual sau al unui tip specific de activitate; integritate morală. ♦ înclinație spre un anumit fel de fapte morale; calitate morală. 2. (în loc. prep.) În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... — Din lat. virtus, -utis (cu unele sensuri după fr. vertu).