vițiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VÍȚIU s. n. v. viciu.vițiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vițiu n.
1. defect grav, imperfecțiune fizică sau morală:
vițiu de conformațiune; 2. dispozițiune obișnuită spre rău:
a combate vițiul; 3. desfrânare:
a avea oroare de vițiu; 4. Jur. lipsă:
vițiuri de formă.vițiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VÍȚIU s. n. v. viciu.vițiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*víțiŭ n. (lat.
vitium, fr.
vice. V.
învăț). Defect, imperfecțiune (fizică saŭ morală):
vițiŭ de conformațiune, de stil, de auz. Stricăcĭune morală (beție, furt, desfrîŭ):
a reprima vițiu (V.
virtute).
Jur. Defect, lipsă, greșală [!]:
vițiŭ de formă la un act. – Și
viciŭ (cp. cu
serviciŭ).