verde (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)vérde (-e), adj. –
1. Care are culoarea vegetației proaspete de vară. –
2. Proaspăt, tînăr, viguros. –
3. Crud. –
4. Puternic, viteaz. –
5. (
Adv.) Clar, deschis, fățiș. –
Mr. vearde, megl. verdi, istr. verde. Lat. vĭrdis, în loc de
vĭrĭdis (Pușcariu 1874; REW 9368a),
cf. it.,
sp.,
port. verde, prov.,
fr.,
cat. vert, alb. verdë (Philippide, II, 658).
Cf. varză. –
Der. verdeață, s. f. (culoare verde; zarzavat);
verdeț (
var. Olt. verdete),
s. m. (peștișor de rîu, Phoxinus laevis; nuia);
verdare (
var. vărdare, Banat
vărdaică, verdaică),
s. f. (specie de ciocănitoare, Gecinus viridis);
verdoi (
var. verdoniu),
s. m. (virdare, Fringilla chloris);
verdișor, s. n. (
Mold., țuică, de mentă);
verdunc, adj. (verzui; varietate de struguri);
verdon, s. n. (
Olt., varietate de fasole verde);
verziș, s. n. (ramuri cu frunze), cuvînt creat de Alecsandri;
verzișor, s. m. (corp de cavalerie creat în
Munt. la jumătatea
sec. XVII; varietate de mere);
verzui (
var. verzuriu),
adj. (care bate în verde);
înverzi, vb. (a redeveni, a se face verde;
refl., a se îngălbeni la față);
înverzitor, adj. (care înverzește). – Din
rom. provine
sb. verdun „verzolin” „foarte verde” (Candrea,
Elemente, 405).