verde - explicat in DEX

verde (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
VÉRDE, (I, II) verzi, adj., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetației proaspete de vară. ◊ Zonă verde = porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. ♦ Fig. (Despre oameni; adesea cu determinarea „la față”) Palid. 2. (Despre plante sau părți ale lor) Plin de sevă, care nu s-a uscat; viu. ◊ Expr. (Substantivat) A îndruga (la) verzi și uscate = a spune lucruri inutile, nimicuri, minciuni. 3. (Despre legume și fructe) Care nu a ajuns la deplină maturitate; crud, necopt. 4. (Despre piei) Care nu a fost prelucrat, tăbăcit; brut. II. Adj. Fig. (Despre oameni) Voinic, viguros; curajos, îndrăzneț. ♦ (Adesea adverbial) Sincer, deschis, fățiș. ◊ Expr. (Adverbial) A spune verde = a spune adevărul de-a dreptul, fără menajamente. III. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între galben și albastru, care este aceea a frunzelor, a ierbii fragede etc. ◊ Verde de Paris = cristale mixte de arsenit de cupru cu acetat de cupru, foarte toxice, folosite ca insecticid; soluție preparată cu aceste cristale. ◊ Loc. adj. De verde = a) (despre cărți de joc) de culoarea numită „pică”; b) (în limbajul ghicitorilor în cărți; despre oameni) cu ochii verzi și cu părul negru. ◊ Expr. A i se face (cuiva) verde înaintea ochilor = a i se face (cuiva) rău, a-i veni amețeală. – Lat. vir(i)dis.

verde (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
vérde (-e), adj. – 1. Care are culoarea vegetației proaspete de vară. – 2. Proaspăt, tînăr, viguros. – 3. Crud. – 4. Puternic, viteaz. – 5. (Adv.) Clar, deschis, fățiș. – Mr. vearde, megl. verdi, istr. verde. Lat. vĭrdis, în loc de vĭrĭdis (Pușcariu 1874; REW 9368a), cf. it., sp., port. verde, prov., fr., cat. vert, alb. verdë (Philippide, II, 658). Cf. varză. – Der. verdeață, s. f. (culoare verde; zarzavat); verdeț (var. Olt. verdete), s. m. (peștișor de rîu, Phoxinus laevis; nuia); verdare (var. vărdare, Banat vărdaică, verdaică), s. f. (specie de ciocănitoare, Gecinus viridis); verdoi (var. verdoniu), s. m. (virdare, Fringilla chloris); verdișor, s. n. (Mold., țuică, de mentă); verdunc, adj. (verzui; varietate de struguri); verdon, s. n. (Olt., varietate de fasole verde); verziș, s. n. (ramuri cu frunze), cuvînt creat de Alecsandri; verzișor, s. m. (corp de cavalerie creat în Munt. la jumătatea sec. XVII; varietate de mere); verzui (var. verzuriu), adj. (care bate în verde); înverzi, vb. (a redeveni, a se face verde; refl., a se îngălbeni la față); înverzitor, adj. (care înverzește). – Din rom. provine sb. verdun „verzolin” „foarte verde” (Candrea, Elemente, 405).

verde (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
verde, verzi s. m. 1. (pub.) ecologist. 2. (la sg. – tox.) marijuana. 3. (înv.) băutură spirtoasă ieftină.

verde (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
vérde¹ adj. m., f. vérde; pl. m. și f. verzi

verde (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
vérde² s. n.

verde (Dicționaru limbii românești, 1939)
vérde adj. (lat. virîdis, pop. vĭrdis, it. sp. pg. verde, pv. fr. cat. vert). De coloarea [!] obișnuită a frunzelor și ĭerbeĭ (din coloarea care rezultă din galben amestecat cu albastru): primăvara cîmpu și codru e verde curat. Viŭ, plin pe sevă, nu uscat: copac verde. (Se zice și despre lemnele tăĭate care maĭ aŭ încă sevă și nu-s încă bune de foc: lemne verzĭ). Crud, necopt: poame verzĭ. Fig. Viguros: moșneag încă verde. Verzĭ și uscate, vrute și nevrute, palavre, fel de fel de vorbe. S. n. fără pl. Coloarea [!] verde: verdele place ochilor, verdele intens al stejaruluĭ, îmbrăcat în verde. Pică (la cărțile de joc): craĭ de verde. Adv. Pe față, fără ocol, sincer și hotărît: ĭ-am spus verde că-ĭ hoț.

verde (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
verde a. 1. care este de coloarea ierbei și a frunzelor de arbori; verzi și uscate, fleacuri, nimicuri; 2. se zice de plantele cari au încă sevă: arbore totdeauna verde; lemn verde, care nu și-a pierdut încă umezeala de când s’a tăiat; 3. fig. care are vigoare: moșneag încă verde; 4. se zice de vârsta tinerețelor comparată cu verdeața primăverii. [Vechiul-rom. vearde = lat. VIRIDIS]. ║ adv. cu francheță, hotărît: a răspunde verde. ║ n. 1. coloare verde: verdele nu supără ochii; 2. spatie (în jocul de cărți): craiu de verde.

verde (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
VERDE, (I, II) verzi, adj., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetației proaspete de vară. ◊ Zonă verde = porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. ♦ Fig. (Despre oameni; adesea cu determinarea „la față”) Palid. 2. (Despre plante sau părți ale lor) Plin de sevă, care nu s-a uscat; viu. ◊ Expr. (Substantivat) A îndruga (la) verzi și uscate = a spune lucruri inutile, nimicuri, minciuni. 3. (Despre legume și fructe) Care nu a ajuns la deplină maturitate; crud, necopt. 4. (Despre piei) Care nu a fost prelucrat, tăbăcit; brut. II. Adj. Fig. (Despre oameni) Voinic, viguros; curajos, îndrăzneț. ♦ (Adesea adverbial) Sincer, deschis, fățiș. ◊ Expr. (Adverbial) A spune verde = a spune adevărul de-a dreptul, fără menajamente. III. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între galben și albastru, care este aceea a frunzelor, a ierbii fragede etc. ◊ Verde-de-Paris = cristale mixte de arsenit de cupru cu acetat de cupru, foarte toxice, folosite ca insecticid; soluție preparată cu aceste cristale. * Loc. adj. De verde = a) (despre cărți de joc) de culoarea numită „pică”; b) (în limbajul ghicitorilor în cărți; despre oameni) cu ochii verzi și cu pârul negru. ◊ Expr. A i se face (cuiva) verde înaintea ochilor = a i se face (cuiva) rău, a-i veni amețeală. — Lat. vir(i)dis.