urmă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)úrmă (-me), s. f. –
1. Dîră, semn. –
2. Călcătură. –
3. Vestigiu, amprentă. –
4. Puncte, măsură a piciorului și a încălțămintei. –
5. Loc de obîrșie. –
6. Rezultat, consecință. –
În urmă, în spate, apoi;
la urmă, la sfîrșit, la sfîrșit de tot;
pe urmă, apoi, mai tîrziu. –
Mr.,
megl. urmă. Origine incertă. Coincidența cu
it. orma și cu
alb. gyurmë arată că-i vorba de un cuvînt vechi. Ar putea fi
gr. ỏρμή, care apare cu sensul de „impuls”, dar care ar fi putut însemna și „impresie”, ca ỏρμάω „a presa, a exercita o presiune” (Cihac, II, 721; Schuchardt,
ZRPh., XX, 252;
cf. Pușcariu 1835, și împotrivă Meyer 142). După Diculescu,
Elementele, 463, dintr-o formă ionică ỏὐρμή. Altă explicație, care se menționează mai des, din
gr. ỏσμή „miros” (Diez, I, 296; Densusianu,
Hlr., 201; Roesler 577; Tiktin; Philippide, II, 740; REW 6112; Rohlfs,
EWUG, 1557; Rosetti, II, 69), este mai greu de admis (
cf. rezultatele fonetice și semantice semnalate mai inainte față de
ven. usmar, v. fr. osmer, sp. husmear, port. husmar),
cf. adulmeca. În realitate, toate rezultatele cu
r se bazează în mod clar pe sensul de „călcătură vizibilă”, în timp ce
der. cu
s indică ideea de „miros”, în așa fel încît diferența fonetică ar putea indica desigur o diversitate de origini.
Der. urma, vb. (a veni după; a continua; a rezulta, a proveni; a frecventa, a studia; a succede);
urmărelnic (
var. urmăretic),
adj. (se zice despre oile care rămîn în urmă mereu);
urmări, vb. (a merge pe urmele cuiva, a goni, a fugi după; a observa, a fixa, a reclama, a chema în justiție), cu sensurile
fr. poursuivre; urmăritor, s. m. (persoană care urmărește);
urmaș, s. m. (descendent, progenitură; moștenitor al tronului);
urmatic, adj. (
Olt., care e cel mai tînăr dinte frați);
următor, adj. (care urmează);
urmi, vb. (a moșteni),
înv. – Din
rom. provin
rut. urma (Candrea,
Elemente, 400), și poate,
rut. húrma, húrba „buluc, în grabă”,
pol. hurm „turmă” (
cf. Berneker 378).