uriciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)URICIÚNE s. f. v. urâciune.uricĭune (Dicționaru limbii românești, 1939)uricĭúne f. (d.
urît). Defectu de a fi urît (la față):
uricĭunea luĭ Voltaire. Defectu de a fi odios:
uricĭunea uneĭ fapte. Ființă urîtă:
cine e uricĭunea asta? – Rar
urîcĭune (vest). V.
cĭumă, holéră.uriciune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)URICIÚNE s. f. v. urâciune.