urbariu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)URBÁRIU, urbarii, s. n. (
Înv.) Registru oficial în care erau trecute proprietățile funciare; carte funciară. – Din
germ. Urbarium.urbariu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)urbáriu (
înv.) [
riu pron. riu]
s. n.,
art. urbáriul; pl. urbárii, art. urbáriile (-ri-i-)urbariu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)urbariu n. lege feudală care regula raporturile între proprietar și colon.
urbariu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)URBÁRIU, urbarii, s. n. (în Evul Mediu, în Transilvania) Registru oficial în care erau trecute proprietățile funciare; carte funciară. — Din
germ. Urbarium.