umbră (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ÚMBRĂ, umbre, s. f. I. 1. Lipsă de lumină, întunecime provocată de un corp opac care oprește razele de lumină; porțiune din spațiu întunecoasă (și răcoroasă) unde nu ajung direct razele de lumină. ◊
Loc. adj. Fără umbră = corect, desăvârșit, pur. ◊
Loc. adv. Din umbră = fără a se arăta pe față; pe ascuns, pe furiș. ◊
Expr. A sta (sau
a fi, a rămâne etc.)
în (sau
la)
umbră = a sta (sau a fi, a rămâne etc.) ascuns, retras, deoparte.
A lăsa (pe cineva)
in umbră = a lăsa (pe cineva) mai prejos, a eclipsa (pe cineva).
2. Întuneric, întunecime, obscuritate.
3. Nuanță închisă, pată întunecată. ♦
Spec. Parte mai întunecată dintr-o imagine plastică. ♦
Fig. Stare de tristețe, de îngândurare etc. întipărită pe fața cuiva.
II. 1. (De obicei urmat de o determinare în genitiv) Conturul întunecat al unei ființe sau al unui lucru, proiectat pe o suprafață (mai) luminată. ♦
Expr. Se teme și de umbra lui, se spune despre un om foarte fricos.
Face umbră pământului (degeaba), se spune despre un om incapabil să producă, să realizeze ceva. ♦ Compus:
umbra-iepurelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunzele în formă de solzi, cu florile galbene-verzui și cu fructele de forma unor boabe roșii (
Asparagus collinus). ♦ Imagine neclară, nedeslușită; obiect care nu se vede bine (din cauza întunericului, a ceții etc. sau pentru că este privit printr-un corp puțin transparent).
2. (În concepțiile mistice și în basme) Duhul unui om mort sau ființă supranaturală, fantomatică; stafie, fantomă, nălucă. ♦
Fig. Ființă foarte slabă (și bolnavă).
3. Fig. Urmă, semn abia perceptibil; cantitate foarte mică din ceva. ♦
Fig. Părere, aparență, iluzie. –
Lat. umbra.