ului (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ULUÍ, uluiesc, vb. IV.
Tranz. A stârni, a provoca o mare (și neașteptată) mirare, admirație, emoție; a uimi, a surprinde. ♦
Tranz. și
refl. (
Înv.) A (se) tulbura, a (se) buimăci, a (se) năuci. –
Cf. rus. ulovit' „ a prinde, a surprinde”.
ului (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)uluí (-iésc, -ít), vb. – A uimi, a zăpăci. Origine necunoscută. S-a vrut să se explice prin
mag. hulani „a cădea” (Drăganu,
Dacor., VI, 303); prin
mag. vallani „a investiga” (Gáldi,
Dict., 167); sau prin
sb. uloviti „a prinde vînatul” (Scriban); dar aceste explicații nu par suficiente. –
Der. uluială, s. f. (zăpăceală);
uluitor, s. f. (uimitor, care uluiește).
ului (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)uluí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. uluiésc, imperf. 3
sg. uluiá; conj. prez. 3
să uluiáscăului (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ULUÍ, uluiesc, vb. IV.
Tranz. A stârni, a provoca o mare (și neașteptată) mirare, admirație, emoție; a uimi, a surprinde. ♦
Tranz. și
refl. (
înv.) A (se) tulbura, a (se) buimăci, a (se) năuci. —
Cf. rus. ulovit' „a prinde, a surprinde”.
uluì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)uluì v. a se zăpăci. [Origină necunoscută].