uita (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)UITÁ, uit, vb. I.
I. 1. Tranz. și
intranz. A pierde din memorie (momentan sau pentru totdeauna), a nu-și (mai) aduce aminte, a nu (mai) ține minte. ◊
Expr. (
Fam.)
A ști cât au uitat alții = a nu ști (mai) nimic.
2. Tranz. și
intranz. A înceta să se preocupe, să se gândească la cineva sau ceva, a deveni indiferent față de o persoană sau de un obiect (drag); a se dezinteresa. ♦ A scăpa din vedere, a omite; a nu ține seama de...
3. Tranz. A se comporta ca și cum a încetat să se gândească la ceva, a trece sub tăcere, a nu da urmare.
4. Tranz. A lăsa undeva (din distracție, din nebăgare de seamă) ceva sau pe cineva care trebuie luat; a nu lua cu sine.
II. Refl. A-și îndrepta privirea spre cineva sau ceva pentru a vedea, a cerceta, a observa; a privi. ◊
Expr. A se uita în gura cuiva = a fi atent la ce spune cineva, a da ascultare (în mod mecanic) sfaturilor cuiva.
A nu se uita la cineva = a nu iubi pe cineva, a nu ține la cineva; a refuza orice relații cu cineva. ♦ (La imperativ, cu valoare de interjecție, în forma
uite) Iată! iacă! vezi! ♦ A băga de seamă, a avea în vedere, a da atenție; a lua în considerare. [
Imper. și: (
II)
uite !] –
Lat. * oblitare (<
oblitus).
uita (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)uitá (-t, -át), vb. –
1. A nu ține minte. –
2. (
Refl.) A privi. –
3. A ține cont, a considera. –
Var. Banat,
Maram.,
zăuita. Mr. ultu, ultare, megl. ul’t(ari), istr. utu. Lat. oblῑtăre (Cipariu,
Principii, 165; Schuchardt,
ZRPh., XXXII, 472; Pușcariu 1788; Skok,
ZRPh., XLIII, 192; REW 6015),
cf. prov.,
cat. oblidar, fr. oublier, sp.,
port. olvidar. Trecerea semantică de la „a uita” la „a privi” trebuie să se fi verificat prin intermediul sensului reflexiv
a se uita pe sine, și de aici „a rămîne nemișcat”, evoluție care este identică cu a
sp. fijarse. Această întrebuințare a lui „a se uita” este încă în uz; și se zice chiar cu ton familiar,
s’a uita pe el, despre un copil care s-a murdărit. Totuși, mulți autori deosebesc cele două sensuri, ca și cum ar fi cuvinte diferite. Crețu 378 căuta să explice sensul de „a privi” pornind de la
lat. tuitāre; și Meyer-Lübke, apud Pușcariu 1789, de la un
lat. *
obĭtāre, pornind de la expresia
obire oculis; ambele încercări par deopotrivă nesigure.
Var. cu
suf. sl. za-. Der. uite (
vulg. io(i)te1),
interj. (privește, vezi), în loc de
uită-te, cf. iată și Procopovici,
Dacor., X, 72-9;
uităcios (
var. uituc),
adj. (care uită, care nu are memorie);
uitător, adj. (uituc; care privește, spectator);
uitătură, s. f. (privire);
uitucie, s. f. (lipsă de memorie);
neuitat, adj. (care care nu se poate uita).
uita (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)uitá1 (a ~) (a da uitării)
vb.,
ind. prez. 3
úită; imper. 2
sg. úită uita (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!uitá2 (a se ~) (a privi)
vb. refl.,
ind. prez. 3
se úită; imper. 2
sg. úită-teuità (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)uità v.
1. a nu-și mai aduce aminte:
a uita cele învățate; 2. a lăsa din nebăgare de seamă:
a uita punga; 3; a nu se gândi la ceva:
am uitat să vă înștiințez; 4. a nu voi să ție minte:
a uita binefaceri, ofense; 5. a ieși din minte:
ce s’a amânat, nu s’a uitat. [Vechiu-rom
a ulta («
ultai să mănânc pâinea mea», Coresi) = lat. OBLITARE (tras din OBLITUS, uitat)].
uità (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)uità v. a privi, a arunca ochii asupra:
uite! se uită pe fereastră. [Probabil identic celui precedent: lit. a se pierde cu firea privind (cf. Mold.
mă uit a dormi, adorm)].
uita (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)UITÁ, uit,
vb. I.
I. 1. Tranz. și
intranz. A pierde din memorie (momentan sau pentru totdeauna), a nu-și (mai) aduce aminte, a nu (mai) ține minte. ◊
Expr. (
Fam.)
A ști cât au uitat alții = a nu ști (mai) nimic.
2. Tranz. și
intranz. A înceta să se mai preocupe, să se mai gândească la cineva sau la ceva, a deveni indiferent față de o persoană sau de un obiect (drag); a se dezinteresa. ♦ A scăpa din vedere, a omite; a nu ține seamă de...
3. Tranz. A se comporta ca și cum a încetat să se gândească la ceva, a trece sub tăcere, a nu da urmare.
4. Tranz. A lăsa undeva (din nebăgare de seamă) ceva sau pe cineva care trebuia luat; a nu lua cu sine,
II. Refl. A-și îndrepta privirea spre cineva sau ceva pentru a vedea, a cerceta, a observa; a privi.
Expr. A se uita în gura cuiva = a fi atent la ce spune cineva, a da ascultare (în mod mecanic) sfaturilor cuiva.
A nu se uita la cineva = a nu iubi pe cineva, a nu ține la cineva; a refuza orice relații cu cineva. ♦ (La imperativ, cu valoare de interjecție, în forma uite) Iată! iacă! vezi! ♦ A băga de seamă, a avea în vedere, a da atenție; a lua în considerare. [
Imper. și: (
II)
uite!] —
Lat. *
oblitare (<
oblitus).