uitare - explicat in DEX

uitare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
UITÁRE, uitări, s. f. 1. Faptul de a uita, de a nu-și aduce aminte (de cineva sau de ceva); lipsa oricărei amintiri. ◊ Uitare de sine = a) visare, reverie; b) nepăsare (altruistă) față de interesele proprii. ◊ Expr. A da (sau a lăsa) uitării (pe cineva sau ceva) = a nu se mai interesa, a înceta să mai iubească sau să-și amintească (de cineva sau de ceva), a se sili să uite. ♦ Rătacire morală. 2. Fig. Neființă, neant. – V. uita.

uitare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
uitáre s. f., g.-d. art. uitắrii; pl. uitắri

uitare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
uitare f. 1. acțiune de a uita: uitare de sine; 2. lipsă de memorie: uitarea binefacerilor. ║ f. acțiunea de a se uita: o uitare lungă.

uitare (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
UITÁRE, uitări, s. f. 1. Faptul de a uita, de a nu-și (mai) aduce aminte (de cineva sau de ceva); lipsa oricărei amintiri. ◊ Uitare de sine = a) visare, reverie; b) nepăsare (altruistă) față de interesele proprii. ◊ Expr. A da (sau a lăsa) uitării (pe cineva sau ceva) = a nu se mai interesa, a înceta să mai iubească sau să-și amintească (de cineva sau de ceva), a se sili să uite. ♦ Rătăcire morală. 2. Fig. Neființă, neant. — V. uita.

uĭtare (Dicționaru limbii românești, 1939)
uĭtáre f. Acțiunea de a uĭta: binefacerile se daŭ uĭtăriĭ, peste binefacerĭ se așterne uĭtarea. A da uĭtăriĭ, a uĭta. Uĭtare de sine, abnegațiune.