uita (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)uitá (-t, -át), vb. –
1. A nu ține minte. –
2. (
Refl.) A privi. –
3. A ține cont, a considera. –
Var. Banat,
Maram.,
zăuita. Mr. ultu, ultare, megl. ul’t(ari), istr. utu. Lat. oblῑtăre (Cipariu,
Principii, 165; Schuchardt,
ZRPh., XXXII, 472; Pușcariu 1788; Skok,
ZRPh., XLIII, 192; REW 6015),
cf. prov.,
cat. oblidar, fr. oublier, sp.,
port. olvidar. Trecerea semantică de la „a uita” la „a privi” trebuie să se fi verificat prin intermediul sensului reflexiv
a se uita pe sine, și de aici „a rămîne nemișcat”, evoluție care este identică cu a
sp. fijarse. Această întrebuințare a lui „a se uita” este încă în uz; și se zice chiar cu ton familiar,
s’a uita pe el, despre un copil care s-a murdărit. Totuși, mulți autori deosebesc cele două sensuri, ca și cum ar fi cuvinte diferite. Crețu 378 căuta să explice sensul de „a privi” pornind de la
lat. tuitāre; și Meyer-Lübke, apud Pușcariu 1789, de la un
lat. *
obĭtāre, pornind de la expresia
obire oculis; ambele încercări par deopotrivă nesigure.
Var. cu
suf. sl. za-. Der. uite (
vulg. io(i)te1),
interj. (privește, vezi), în loc de
uită-te, cf. iată și Procopovici,
Dacor., X, 72-9;
uităcios (
var. uituc),
adj. (care uită, care nu are memorie);
uitător, adj. (uituc; care privește, spectator);
uitătură, s. f. (privire);
uitucie, s. f. (lipsă de memorie);
neuitat, adj. (care care nu se poate uita).