tura (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TURÁ, turale, s. f. Monogramă a sultanului otoman, care se aplica pe acte și pe monede, pentru a le autentifica;
p. gener. emblemă sau efigie. ♦ Fața monedei pe care se află o emblemă. – Din
tc. tura.tura (Marele dicționar de neologisme, 2000)TURÁ2, turéz, vb. I. Tranz. A mări turația unui motor. (<
turație)
tura (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)turá (-ále), s. f. –
1. Monogramă a sultanului. –
2. Semnătură, parafă. –
3. Fața monedei turcești, corespunzătoare monogramei sultanului. –
4. Joc de noroc în care se ghicește pe ce parte va cădea moneda, rișcă. –
Mr. dură. Tc. tura (Șeineanu, II, 368; Lokotsch 2100; Ronzevalle 117),
cf. ngr. τουρᾶς,
bg. tura. –
Der. turaliu, adj. (prevăzut cu monograma imperială), din
tc. turali.tura (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)turá (
înv.)
s. f.,
art. turáua, g.-d. art. turálei; pl. turále, art. turáleletura (Dicționaru limbii românești, 1939)1) turá f. (turc. [d. pers.]
tughra, pop.
tura). Monograma (marca, emblema) sultanuluĭ pe monete [!] și acte. (Reprezenta la origine o mînă deschisă cu cele cincĭ degete). Fața moneteĭ, numită și
pajură și
arol. Jocu cu aruncarea banuluĭ în sus și în care cîștigĭ orĭ perzĭ [!] după fața pe care cade moneta:
a juca ĭasîc și tura. Fam. Iscălitură:
pune-țĭ turaŭa !tura (Dicționaru limbii românești, 1939)2) turá f. (turc.
turá, fascicul, legătură. V.
dura).
Sec. 18. Fascicul, pachet:
turaŭa de saftiene leochiĭ (Șăin.).
turà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)turà f.
1. monograma Sultanului pe vechile monede turcești ce circulau în țară, reprezentând, o mână deschisă cu cele cinci degete:
de când n’am văzut paraua, i-am uitat cum e turaua PANN;
2. od. iscălitura Padișahului pe vechile firmane cu cerneală de diferite colori sau în aur:
au pecetuit sandalul verde cu turaua FIL.;
3. fam. iscălitură:
pune-ți turaua; 4. fața monedei turcești și un joc cu moneda:
unii jucau nuci, iar alții.. tura FIL. [Turc. TURA, monograma unui suveran].
tura (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TURÁ, turale, s. f. (
înv.) Monogramă a sultanului otoman, care se aplica pe acte și pe monede, pentru a le autentifica;
p. gener. emblemă sau efigie. ♦ Fața monedei pe care se află o emblemă. — Din
tc. tura.