tunică - explicat in DEX

tunică (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TUNÍCĂ, tunici, s. f. 1. Haină bărbătească (de uniformă), de obicei încheiată până la gât și care se poartă peste cămașă. ♦ Haină asemănătoare cu tunica (1), purtată de femei. 2. Îmbrăcăminte (largă) purtată de unele popoare din antichitate, lungă până la genunchi sau până la pământ. 3. Membrană fibroasă care învelește unele organe ale corpului. ♦ Membrană care acoperă corpul unor animale marine. ♦ (Bot.) Înveliș cărnos al unui bulb. – Din fr. tunique, lat. tunica.

tunică (Dicționar de neologisme, 1986)
TUNÍCĂ s.f. 1. Cămașă albă de lână cu mâneci scurte sau fără mâneci, purtată de vechii romani. 2. Haină bărbătească făcând parte dintr-o uniformă. 3. (Anat.) Membrană fibroasă care învelește unele organe ale corpului. ♦ (Zool.) Membrană care acoperă corpul unor animale marine. ♦ (Bot.) Înveliș cărnos al unui bulb. [< lat. tunica, fr. tunique].

tunică (Marele dicționar de neologisme, 2000)
TUNÍCĂ s. f. 1. cămașă albă de lână cu mâneci scurte sau fără mâneci, purtată de vechii romani. 2. haină bărbătească de uniformă. 3. (anat.) membrană fibroasă care învelește unele organe ale corpului. ◊ membrană care acoperă corpul unor animale marine. ◊ înveliș membranos al unui organ vegetal. (< lat. tunica, fr. tunique)

tunică (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tunícă s. f., g.-d. art. tunícii; pl. tuníci

tunică (Dicționaru limbii românești, 1939)
*túnică și (ob.) -ícă f., pl. ĭ (lat. it. túnica, fr. tunique). Camașă [!] la ceĭ vechĭ. Azĭ, surtuc de uniformă (de mare ținută), de postav, ajustat pe trup: tunica roșiorilor pînă la 1913, era roșie, a călărașilor neagră. (V. bluză). Anat. Membrană, învăliș [!].

tunică (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
tunică f. 1. haină dedesubt ce purtau cei vechi; 2. orice haină simplă de acoperit; 3. veșmânt de uniforme, pentru soldați și liceani; 4. Anat. membrană, înveliș: tunica ficatului.

tunică (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TUNÍCĂ, tunici, s. f. 1. Haină bărbătească (de uniformă), de obicei încheiată până la gât și care se poartă peste cămașă. ♦ Haină asemănătoare cu tunica (1), purtată de femei. 2. îmbrăcăminte (largă) purtată de unele popoare din Antichitate, lungă până la genunchi sau până la glezne. 3. Membrană fibroasă care învelește unele organe ale corpului. ♦ Membrană care acoperă corpul unor animale marine. ♦ (Bot.) înveliș cărnos al unui bulb. — Din fr. tunique, lat. tunica.