tufă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TÚFĂ, tufe, s. f. 1. Arbust cu ramuri dese care pornesc direct de la rădăcină; grup de flori, de lăstari sau de plante erbacee cu rădăcină comună. ◊
Expr. (
Fam.)
Tufă (de Veneția) = nimic, deloc.
Tufă-n pungă sau tufă-n buzunar =
a) nimic;
b) om fără bani. ♦
Fig. Păr mult și des; claie.
2. (Rar) Ramură, creangă înverzită. ♦ (
Reg.) Bâtă, ciomag. –
Lat. tufa.tufă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)túfă (-fe), s. f. –
1. Arbust, grup de lăstari. –
2. Mărăciniș, tufiș de mure, hățiș. –
3. Alun. –
4. Plantă (Quercus pubescens). –
5. Nimic, absență, lipsă de. –
Mr. tufă, megl. tufcă. Lat. tufa, cf. ngr. τύφη (Pușcariu 1769; Philippide, II, 656; REW 8973),
v. germ. thûfas (Pușcariu,
Lr., 273);
cf. alb. tufë, ngr. τοῦφα (ar putea proveni din
rom.),
sard. tuvu, fr. touffe. Legătura dintre
alb. și gotic (Jokl,
Festchrift 57 Versamml. dt. Philologen, 1929) este extrem de improbabilâ. Ultimul sens nu este clar; și explicația lui Tiktin, bazată pe
gr. τῦφος,
cf. it. tuf(f)o, sp. tufo, pare insuficientă. Poate este o reducere a lui
tuflă, cf. tufli. Der. stuf, s. n. (trestie, Phragmites communis; mănunchi, smoc, hățiș, mărăciniș; încîlcitură, claie, păr dezordonat), cu
s- expresiv (după Cihac, II, 378, din
sl. žukŭ „pipirig”, după Roesler 566, din
gr. τύφη; după Candrea, din același cuvînt
gr. contaminat cu
lat. stypa);
tufan, s. m. (plante, Quercus pubescens, Q. pedunculata; trunchi, par);
(s)tufar, s. m. (arbust; mărăciniș);
tufănică (
var. tufănea),
s. f. (crizantemă, Chrysanthemum indicum; C. sinense);
tufărie, s. f. (trestiiș; claie de păr; hălăciugă);
tufăriș, s. n. (pădurice, desiș);
stufăriș, s. n. (trestiiș);
(s)tufiș, s. n. (mărăciniș, hățiș);
(s)tufos, adj. (foios, des; încîlcit);
stufui, vb. (a pune lese la);
întufoșa, vb. refl. (a crește ramurile, a se dezvolta un copac sau un arbust). – Din
rom. pare să provină
ngr. τοῦφα (Murnu 44; după Meyer,
Neugr. St., IV, 66, din
lat.),
bg. tufa (Romanski 130; Capidan,
Raporturile, 213), și poate
alb. tufë.tufă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)tufă adj. invar. total ignorant într-o problemă, care nu știe nimic, care este complet pe dinafară.
tufă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)túfă s. f.,
g.-d. art. túfei; pl. túfetufă (Dicționaru limbii românești, 1939)túfă f., pl.
e (lat.
tûfa, vgr.
týphe, moț, egretă, înrudit cu francicu
tupfa, de unde fr.
touffe, și long.
zuppfa, de unde it.
ciuffo și rom.
cĭuf 1. D. lat. vine alb.
tufă, tufă; d. lat. orĭ rom. vine ngr.
túfa, tufă, moț. V.
cĭuf 1 și
stuf). Copăcel mic cu frunze pînă la pămînt (ca alunu, coacăzu ș. a.). Vergĭ de tufă:
cu tufele îĭ mulțămesc (Gr. Al.). Tufan
(quercus pubéscens). Stejar între 10-15 anĭ (Bz.).
Serbia. Pădure. Adv.
Fam. Nimic, ĭoc:
Aĭ găsit ceva? Tufă (saŭ
tufă de Veneția !, pin [!] aluz. la lipsa de vegetațiune în acest oraș, care e zidit pe apă).
A fi tufă, a nu avea nimic în pungă.
tufă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tufă f.
1. arbust (mai ales spinos) cu multe ramuri; a) alun; b) tufan;
2. cracă verde de tufan:
cu tufele îi mulțumesc GR. AL.;
3. tufă de Veneția, ceva ce nu există (tufa crescând în păduri și Veneția fiind oraș maritim);
4. fig. lipsă completă:
copii tufă ! CR. [Macedo-rom.
tufă, smoc de păr, moț. [= lat. TUFA, peniș de coif (românește cu sensul lărgit)]. ║ adv. fără bani: tufă în buzunar. [Tufă, cu acest sens, e prescurtat din
tufă de Veneția].
tufă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TÚFĂ, tufe, s. f. 1. Nume generic dat plantelor lemnoase (arbuști), cu ramuri dese care. pornesc direct de la rădăcină; grup de flori, de lăstari sau de plante erbacee cu rădăcină comună. ♦
Expr. (
Fam.)
Tufă (de Veneția) = nimic, deloc.
Tufă-n pungă sau
tufă-n buzunar =
a) nimic;
b) om fară bani. ♦
Fig. Păr mult și des; claie.
2. (Rar) Ramură, creangă înverzită. ♦ (
Reg.) Bâtă, ciomag. — Lat.
tufa.