troian (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TROIÁN1, troiene, s. n. 1. Îngrămădire mare de zăpadă adusă de vânt și așezată în formă de valuri sau de dune; nămete. ♦
P. gener. Morman, grămadă.
2. Întăritură primitivă făcută de popoarele antice, constând dintr-un dig lung de pământ, cu șanț de apărare. [
Pr.:
tro-ian] – Probabil din
sl. trojanŭ.troian (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TROIÁN2, -Ă, troieni, -e, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj. Care aparține Troiei, privitor la Troia, din (sau de la) Troia. ◊
Calul troian =
a) uriaș cal de lemn construit, potrivit legendelor antice, după îndemnul lui Ulise, de locuitorii din Ahaia în timpul războiului troian și în care aceștia s-au ascuns, contribuind la căderea Troiei;
b) fig. mijloc perfid folosit pentru subminarea cuiva.
2. S. m. și
f. Locuitor al Troiei. [
Pr.:
tro-ian] –
Troia (
n. pr.) +
suf. -ean.troian (Marele dicționar de neologisme, 2000)TROIÁN, -Ă I.
adj., s. m. f. (locuitor) din Troia. II. adj. referitor la Troia. ♦ calul ~ = a) cal uriaș de lemn construit de ahei după sfatul lui Ulise, care, introdus în Troia cu războinicii ascunși în el, a pricinuit căderea cetății. b) mijloc perfid folosit de cineva pentru a submina situația sau acțiunile cuiva. (< lat.
troianus)
troian (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)troián (-iéne), s. n. –
1. Dig de protecție săpat într-o perioadă nedeterminată de-a lungul unei linii aproximativ paralele cu lunca Dunării, atribuit greșit împăratului Traian. –
2. Cantitate mare de zăpăadă, nămete, noian. –
3. Grămadă, morman, teanc. –
4. (
Olt.) Potecă într-o fîneață. –
5. (
Olt.) Urma saniei pe zăpadă.
Sl. trojanŭ (Cihac, II, 423; Șeineanu,
Semasiol., 179; Tiktin),
cf. sb. trojan. Der. directă din
lat. Trāĭānus (Tagliavini,
Arch. Rom., XII, 218) nu este posibilă fonetic. Apare în
doc. din
sec. XV. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare
rom.; și că numele său s-ar fi perpetuat în
sl. în legătură cu această construcție defensivă, nu este semnificativ, căci este vorba de o tradiție fără temei și cu siguranță tîrzie. –
Der. tro(i)eni, vb. (a se îngrămdi zăpada; a fi drumurile blocate de zăpadă).
troian (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)troián, troiene, s.n. –
1. Îngrămădire mare de zăpadă; nămete, morman, grămadă.
2. (top.) Muntele Traianul (Troianul, în denumirea locală) din hotarul Săcelului, în amintirea împăratului care stăpânea o parte din Dacia (Filipașcu 1940: 17). ♦ La sud de Moisei se află „muntele Traian, de unde izvorăște pârâul Dragoș” (Demeter, Marin, 1935, 99). Legenda spune că pe muntele Troian din Lăpuș trăiau mai demult uriașii. „Spuneau că pe Șes, pe Troian, între Groși și Suciu erau niște oameni foarte mari, față de cum suntem noi, cei de astăzi” (Bilțiu 1999: 146). „Cimitirele tumulare propriu-zise apar în nordul Transilvaniei abia în bronzul târziu. Un astfel de cimitir se afla pe terasa înaltă, lungă de câțiva km și lată de mai multe sute de metri, numită Troian, din stânga râului Suciu (Țibleș), la aproximativ 1,5 km nord-est de localitatea Suciu de Sus” (Marmația 2003: 123).
3. (astr.) În expr. Drumu lui Troian (Ieud, Rozavlea, Săcel) sau Cărarea lui Stroian (Giulești) – pentru Calea Lactee (ALR 1973: 661). –
1. Din Traian, referitor la împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei; „Cultul său a devenit obligatoriu și în noua provincie. Traian s-a păstrat în cultura mitică a românilor ca un fel de zeu, legat de ritualul Anului Nou, când se serba primăvara” (Kernbach 1989).
2. Din sl. trojanŭ (Cihac, Șeineanu, Tiktin, cf. DER), cf. srb. trojan. „Derivarea directă din lat. Traianus nu este posibilă fonetic. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare românești” (DER); Probabil din sl. trojanŭ (DEX).
3. „Acest cuvânt daco-român se aseamănă, după sens și formă, cu veneț. trodzo, friulan troi etc. și acoperă sinonime viabile în alte dialecte din regiunea Alpilor. Acestea derivă din preromanicele *trojiu-, *troiu-, „drum de picior, cărare„. În limba română, din baza autohtonă *troiu+suf. -an, s-a format der. troian (Giuglea 1944).
troian (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)troián1 adj. m., (persoană)
s. m.,
pl. troiéni; adj. f.,
s. f. troiánă, pl. troiénetroian (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)troián2 (nămete)
s. n.,
pl. troiénetroian (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)troian n.
1. grămadă de zăpadă ridicată de vifor:
răsbatem iute troiene de ninsori AL.;
2. fig. grămadă, morman:
troiene albe de’a dușmanilor oase Al.;
3. fig. massă în mișcare:
ce s’au făcut acele troiene de popoare ? BĂLC. [După grămada de pământ sau șanțul cunoscut sub numele de Troianul ori valul lui Troian (v.
Troian): interesantă generalizare a unui termen geografic, prin amintirile ce poporul leagă de numele împăratului Traian, personaj istoric ajuns legendar].
troian (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Troian a. și m.
1. ce ține de Troia:
răsboiul Troian; 2. locuitor din Troia.
troian (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Troian m. numele vechiu slavon al lui Traian, care ajunse să figureze în anticul panteon slav, alăturea de zeii indigeni; numele său trăiește încă în topografia română și balcanică:
1. Brazda Troianului, drum înălțat în jud. Teleorman (v.
Novac);
2. Calea Troianului, șosea romană care pleacă dela Izlaz și apucă în sus spre Carpați, pe malul apusean al Oltului, până în sus de Râmnicu-Vâlcii;
3. Valul lui Troian, șanț imens ale cărui urme se văd dela Covurluiu spre Bolgrad și în Dobrogea dela Cernavoda până la Constanța: linia totală a valului dela Dunăre până la Răjnov e de 235 km.;
4. Troianul, val de pământ în jud. Iași și Tecuci;
5. Calea lui Troian, calea lactee, numit și
drumul robilor (sens specializat după numirea geografică
Calea Troianului).