triumf (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TRIÚMF, triumfuri, s. n. 1. (În Roma antică) Celebrare a unei victorii prin intrarea solemnă în oraș a comandantului biruitor, pe un car tras de patru cai albi și însoțit de un cortegiu din care făceau parte senatori, căpeteniile armatei și prizonierii făcuți în război, reprezentând cea mai înaltă onoare acordată învingătorului. ◊
Expr. A duce (sau
a purta pe cineva)
în triumf = a ridica (pe cineva) pe sus (purtându-l pe brațe sau pe un tron) în cadrul unui cortegiu solemn sau vesel.
2. Victorie, biruință de mare prestigiu;
fig. succes moral, reușită, izbândă deosebită. [
Pr.:
tri-umf] – Din
lat. triumphus, fr. triomphe.triumf (Dicționar de neologisme, 1986)TRIÚMF s.n. 1. Celebrare a victoriei în vechea Romă, constând din intrarea solemnă în oraș a generalului biruitor, însoțit de armata sa, de captivi și de prăzile făcute.
2. Victorie, biruință; (
fig.) succes moral, reușită, izbândă. [Pron.
tri-umf. / < lat.
triumphus, cf. fr.
triomphe].
triumf (Marele dicționar de neologisme, 2000)TRIÚMF s. n. 1. celebrare a victoriei în Roma antică, din intrarea solemnă în oraș a generalului biruitor, însoțit de armata sa, de captivi și de prăzile făcute. 2. victorie, biruință (în război). 3. (fig.) succes moral, reușită, izbândă. (< lat.
triumphare, fr.
triumphe)
triumf (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)triúmf (-furi), s. f. – Victorie în război, succes moral, fală.
Lat. triumphus (
sec. XIX). –
Der. triumfa, vb., din
lat. triumphare; triumfal, adj., după
fr. triomphal, lat. triumphalis; triumfător, adj. (care triumfă);
tromf, s. n. (triumf, în anumite jocuri de cărți),
înv., din
mag. tromf ‹
germ. Trumpf (Scriban).
triumf (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)triúmf s. n.,
pl. triúmfuri (tri-um-)triumf (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)triumf n.
1. onoare dată la Romani generalilor victorioși și care consta în a le face o intrare pompoasă și solemnă la Roma (v.
arc):
a duce în triumf, a purta pe brațe spre a-i face onoare;
2. victorie mare, izbândă strălucită:
triumfurile lui Alexandru cel Mare; 3. succes splendid:
pledoaria sa fu un triumf; 4. fig. efect mare obținut (vorbind de lucruri):
triumful carității.triumf (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TRIÚMF, triumfuri, s. n. 1. (în Roma antică) Celebrare a unei victorii prin intrarea solemnă în oraș a comandantului biruitor, pe un car tras de patru cai albi și însoțit de un cortegiu din care făceau parte senatori, căpeteniile armatei și prizonierii făcuți în război, reprezentând cea mai înaltă onoare acordată învingătorului. ◊
Expr. A duce (sau
a purta pe cineva)
în triumf = a ridica (pe cineva) pe sus (purtându-l pe brațe sau pe un tron) în cadrul unui cortegiu solemn sau vesel.
2. Victorie, biruință de mare prestigiu;
fig. succes moral, reușită, izbândă deosebită. [
Pr.:
tri-umf] —
Din lat. triumphus, fr. triomphe.