traiectorie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TRAIECTÓRIE, traiectorii, s. f. Drum parcurs în spațiu de un corp în mișcare; linie curbă descrisă de un punct material. ♦ Reprezentare grafică a acestui drum, a acestei linii. – Din
fr. trajectoire.traiectorie (Dicționar de neologisme, 1986)TRAIECTÓRIE s.f. Drumul descris în spațiu de un corp în mișcare. ♦ Reprezentare grafică a acestui drum. [Pron.
tra-iec-to-ri-e, gen.
-iei. / cf. fr.
trajectoire, după
traiect].
traiectorie (Marele dicționar de neologisme, 2000)TRAIECTÓRIE s. f. curbă deschisă de centrul de greutate al unui mobil; (p. ext.) reprezentare grafică a unei astfel de curbe. ◊ drum parcurs în spațiu de un corp în mișcare; traiect, parcurs. ◊ (mat.) curbă având o proprietate dată. (< fr.
trajectoire)
traiectorie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)traiectórie (-ri-e) s. f.,
art. traiectória (-ri-a), g.-d. art. traiectóriei; pl. traiectórii, art. traiectóriile (-ri-i-)traiectorie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TRAIECTÓRIE, traiectorii, s. f. Drum parcurs în spațiu de un corp în mișcare; linie curbă descrisă de un punct material. ♦ Reprezentare grafică a acestui drum, a acestei linii. — Din
fr. trajectoire.