tont (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tont (-oántă), adj. – Prost, nerod. –
Var. tînt. Creație expresivă,
cf. tîmp, it.,
sp.,
port. tonto, calabr. ntontu (Meyer-Lübke,
ZRPh., XXVIII, 636; REW 8988). –
Der. tontălău (
var. tăntălău, tontalan, tontolog, tontolete),
s. m. (prost, nătîng, nepriceput);
tonti, vb. (a prosti).
Tontoroi, s. n. (țopăială) se bazează fără îndoială pe același sens, deși nu este atestat astfel, se folosește în expresia
a juca tontoroiul „a țopăi ca un nebun”,
var. țonțoroi (după Cihac, II, 534, de la
țanțoș; după Scriban,din
mag. tantorogni „a țopăi”).
Torontoc, s. m. (
Olt., prost) s-a format ca
sărîntoc. Tut, s. m. (
Munt., prost) pare a fi același cuvînt ca
tont, cu pierderea nazalei,
der. tută, s. f. (toantă);
rătuti, vb. (a prosti, a zăpăci), pe care Scriban îl lega degeaba de
mag. Ratoti ember „om din satul Ratot”;
rătuteală, s. f. (zăpăceală; prostie);
hututui, s. m. (
Mold., zăpăcit);
tutuială, s. f. (zăpăceală).