tont (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TONT, TOÁNTĂ, tonți, toante, adj.,
s. m. și
f. (Om) prost, neghiob, nătâng. [
Var.: (
pop.)
tânt, -ă adj.] –
Cf. it.,
sp.,
port. tonto.tont (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tont (-oántă), adj. – Prost, nerod. –
Var. tînt. Creație expresivă,
cf. tîmp, it.,
sp.,
port. tonto, calabr. ntontu (Meyer-Lübke,
ZRPh., XXVIII, 636; REW 8988). –
Der. tontălău (
var. tăntălău, tontalan, tontolog, tontolete),
s. m. (prost, nătîng, nepriceput);
tonti, vb. (a prosti).
Tontoroi, s. n. (țopăială) se bazează fără îndoială pe același sens, deși nu este atestat astfel, se folosește în expresia
a juca tontoroiul „a țopăi ca un nebun”,
var. țonțoroi (după Cihac, II, 534, de la
țanțoș; după Scriban,din
mag. tantorogni „a țopăi”).
Torontoc, s. m. (
Olt., prost) s-a format ca
sărîntoc. Tut, s. m. (
Munt., prost) pare a fi același cuvînt ca
tont, cu pierderea nazalei,
der. tută, s. f. (toantă);
rătuti, vb. (a prosti, a zăpăci), pe care Scriban îl lega degeaba de
mag. Ratoti ember „om din satul Ratot”;
rătuteală, s. f. (zăpăceală; prostie);
hututui, s. m. (
Mold., zăpăcit);
tutuială, s. f. (zăpăceală).
tont (Dicționaru limbii românești, 1939)tont, toántă adj. (lat.
[at]-tonitus, uĭmit, speriat; it. sp. pg.
tonto, prost. D. rom. vine ung.
tandi, țopîrlan). Prost, neghĭob:
stăĭ, toanto ! – Și
tînt (Mold. Munt.).
tont (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tont adj. m.,
s. m.,
pl. tonți; adj. f.,
s. f. toántă, pl. toántetont (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tont a. și m. neghiob. [Cf. spaniol
tonto].
tont (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TONT, TOÁNTĂ, tonți, toante, adj.,
s. m. și
f. (Om) prost, neghiob, nătâng. [Var.: (
pop.)
tânt, -ă adj.] —
Cf. it.,
sp.,
port. tonto.