toiag - explicat in DEX

toiag (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TOIÁG, toiege, s. n. 1. Băț lung și drept de care se sprijină cineva la mers sau de care se servește pentru a se apăra. ♦ Fig. Sprijin, ajutor, reazem. ♦ Lovitură dată cu toiagul (1). 2. Un fel de baston purtat ca semn distinctiv sau ca simbol al unei demnități sau autorități. 3. (Pop.) Lumânare care se așază în mâna, pe pieptul sau la capul mortului. 4. (La pl. art.) Numele popular al celor trei stele luminoase așezate la rând în mijlocul constelației Orion. [Pr.: to-iag] – Din sl. tojagŭ, tojaga.

toiag (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
toiág (-iége), s. n. – 1. Par, baston. – 2. Cîrjă. – 3. Bîtă de cioban. – 4. Cîrjă pastorală. – 5. Baston ca însemn de autoritate. – 6. Sceptru. – 7. Sprijin, reazem. – 8. Lovitură cu bastonul. – 9. Lumînare de morți care se face de aceeași lungime cu cel răposat. – 10. (S. f. pl.) Numele a trei stele din constelația Orion. – Mr. tuiag(ă), megl. tuiagă. Sl. (sb.) toiaga, cf. bg. tojag (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 416; Conev 65; Byck-Graur, BL, I, 14); pare cuvînt oriental, cf. tc. toyaka. – Der. to(i)egi, vb. (a umbla, a cutreiera; a bate cu ciomagul).

toĭag (Dicționaru limbii românești, 1939)
toĭág n., pl. ĭege (vsl. toĭagŭ, d. turc. toĭaka, id.; bg. sîrb. tojaga). Baston mare bătrînesc orĭ de ceremonie orĭ de călătorie. Fig. Sprijin: acest fiŭ îĭ fu toĭagu bătrîneților. Lovitură de toĭag. Lumînare lungă cît mortu încolăcită și pusă să ardă la capu luĭ. – Vechĭ și toĭagă f., pl. ĭege.

toiag (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
toiág s. n., pl. toiége

toiag (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
toiag n. 1. băț lung: cu toiagul în mână; 2. baston de ceremonie: toiagul lui Moise; 3. însemnul unei demnități: toiagul lui Hatman; 4. fig. sprijin: toiagul bătrâneților; 5. făclie ce se pune în mâna mortului pe piept. [Slav. TOĬAGŬ, baston].

toiag (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TOIÁG, toiege, s. n. 1. Baston pe care se sprijină cineva la mers sau de care se servește pentru a se apăra. ♦ Fig. Sprijin, ajutor, reazem. ♦ Lovitură dată cu toiagul (1). 2. Baston purtat ca semn distinctiv sau ca simbol al unei demnități sau autorități. 3. (Pop.) Lumânare care se așază în mâna, pe pieptul sau la capul mortului. 4. (La pl. art.) Numele popular al celor trei stele luminoase așezate la rând în mijlocul constelației Orion. [Pr.: to-iag] — Din sl. tojagŭ, tojaga.