toi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TOI, toiuri, s. n. 1. (La
sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare. ♦ (
Pop.) Partea principală, miezul unui lucru.
2. Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă.
3. (
Înv.) Ceată, stol, cârd, grup. – Din
tc. toy „banchet”.
toi (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)toí,
toiésc, vb. IV (reg.)
1. a certa, a mustra.
2. a face zgomot.
3. a (se) calma, a (se) liniști.
toi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tói (-iuri), s. n. –
1. Zgomot, gălăgie, hărmălaie. –
2. Punct, maxim, culme, moment de maximă intensitate.
Cuman.,
tc. toy „chef, ospăț” (Pușcariu,
Lr., 315;
cf. Șeineanu, II, 363). Primul sens azi
înv., supraviețuiește în
Mold. și
Trans. de
V. –
Der. toi, vb. (a face zgomot;
Trans., a certa, a dojeni).
toi (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))TOÍ1, toiesc, vb. IV.
Intranz. (
Reg.) A face gălăgie; a hăui. – Din
toi2.toi (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)tói, -uri, s.n. – Ceartă, sfadă. – Din tc. toy „banchet, ospăț” (DER, DEX).
toi (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)toí, toiesc, vb. intranz. – A certa, a mustra, a sfădi: „Cu armele țurgăluind / Și din gură jib toind” (Bârlea 1924: 9). – Din toi „ceartă„.
toĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)toĭ n., pl. inuz.
urĭ (turc.
geagataic, cum.
toĭ, ospăț).
Vechĭ. Gălăgie, tărăboĭ:
a face toĭ. Încăĭerare, concurs, întrecere (Cant. N. Cost.).
Azĭ. Punct, culminant, dric:
în toĭu ospățuluĭ, veriĭ, lupteĭ. A-țĭ face toĭu de rîs, de plîns, de băut, a rîde, a plînge, a bea cît aĭ vrut (Iov. 247).
toi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)toi1 (punct culminant)
s. n.toi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)toi2 (învălmășeală, ceată) (
înv.,
pop.)
s. n.,
pl. tóiuri toi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TOI, (3)
toiuri, s. n. 1. (La
sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare. ♦ (
Pop.) Partea principală, miezul unui lucru.
2. (
înv. și
pop.) Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă.
3. (
înv. și
pop.) Ceată, stol, cârd, grup. — Din
tc. toy „banchet”.