tocma (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TÓCMA adv. v. tocmai.tocma (Dicționaru limbii românești, 1939)tócma și
tócmaĭ adv. (vsl.
tŭkŭma, tŭkŭmo, tŭkŭmĭ, numaĭ; bg.
tŭkmo, tocma). De abea [!], numaĭ:
tocma la spartu tîrguluĭ a venit și el, tocmaĭ atuncĭ am aflat că fugise. Exact, precis, taman, chear [!] (de așa de departe, asemenea om, timp ș. a.):
Vin tocma dela Plevna. Tocma tu te-aĭ găsit să facĭ gură ? Tocmaĭ pe aicĭ vreĭ să trecĭ ? Exact, identic, chear [!], taman, aidoma:
acest copil e tocma (saŭ
întocma)
tată-su, voĭ face tocma (saŭ
întocma)
așa. Exact, precis, în cap, taman:
o sută tocma, socoteala e tocma. Chear [!], în acel (acest) moment:
tocma era să ĭes, cînd ĭacătă și tu ! – Fam. se zice maĭ mult
tocma (ca
numa față de
numaĭ) – În vest și
togma și
tomna (V.
ocnă), în est, pop.
túma (în unire cu altă vorbă):
tuma atuncĭ. La Cant.
atócma.tocma (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TÓCMA adv. v. tocmai.