toci (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TOCI2 s. n. Numele unui joc de cărți. ♦ Cuvânt care marchează o greșeală în acest joc. –
Et. nec.toci (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TOCÍ1, tocesc, vb. IV.
1. Tranz. și
refl. A face sau a deveni mai puțin ascuțit, mai puțin tăios; a (se) roade, a (se) uza prin întrebuințare, prin frecare, prin lovire etc. ♦
Tranz. Fig. A uza, a slei răbdarea, puterea etc. cuiva.
2. Tranz. A ascuți un obiect la tocilă.
3. Tranz. Fig. A-și însuși mecanic lecțiile, învățându-le pe dinafară; (cu sens atenuat) a insista îndelung în învățarea unei lecții, unei materii etc. – Din
sl. točiti.toci (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tocí (tocésc, tocít), vb. –
1. A strica vîrful, a îngroșa tăișul. –
2. A strica, a uza. –
3. A învăța foarte mult, a învăța mecanic. –
Megl. tuțǫs, tuțiri „a ascuți”.
Sb. točiti „a ascuți”,
bg. točam, rus. točitĭ „a ascuți” (Miklosich,
Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 414; Conev 66; Bogaci), din
sl. točiti „a da tîrcoale”.
Sl. trebuie să fi însemnat și „a face să funcționeze tocila de mînă sau de picior”; și de aici separarea sensului din
rom. și din limbile slave, căci tocila strică în același timp cantul și ascute tăișul.
Bg. și
rus. au ambele sensuri. Ultimul sens, care aparține
Arg. școlar, presupune un sens intermediar de „a pisa”. –
Der. tocilă, s. f. (mașină de ascuțit; elev conștiincios și pisălog;
Arg., bicicletă), din
sl. (
bg.,
rus.)
točilo; tocilar, s. m. (ascuțitor; elev care învață mult);
tocitoare, s. f. (ciubăr, putină), din același
sl. točiti cu sensul de „a stoarce”,
cf. pritoci.toci (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tóci s. m. – Un anumit joc de cărți.
Rus. točĭ vū točĭ „la fel”.
toci (Dicționar de argou al limbii române, 2007)toci, tocesc v. t., v. i. (d. elevi și studenți) a învăța foarte mult
toci (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tocí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. tocésc, imperf. 3
sg. toceá; conj. prez. 3
să toceáscătocì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tocì v.
1. Mold. a da în tocilă, a ascuți;
2. a strica tăiușul unui instrument ascuțit;
3; fig. a uza, a amorți:
a toci simțurile. [Rus. TOČITĬ, a ascuți pe tocilă].
toci (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TOCÍ1, tocesc, vb. IV.
1. Tranz. și
refl. A face sau a deveni mai puțin ascuțit, mai puțin tăios; a (se) roade, a (se) uza prin folosire, prin frecare, prin lovire etc. ♦
Tranz. Fig. A uza, a slei răbdarea, puterea etc. cuiva.
2. Tranz. A ascuți un obiect la tocilă.
3. Tranz. Fig. A-și însuși mecanic lecțiile, învățându-le pe dinafară; (cu sens atenuat) a insista îndelung în învățarea unei lecții, unei materii etc. — Din
sl. točiti.toci (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TOCI2 s. n. Numele unui joc de cărți. ♦ Cuvânt care marchează o greșeală în acest joc. —
Et. nec.