toc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TOC1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de o lovitură sau de o ciocănitură într-un obiect sau într-un material tare. – Onomatopee.
toc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TOC2, tocuri, s. n. 1. Cutie ori suport de lemn, de metal, de piele sau de material plastic, cu forme și mărimi diferite, în care se păstrează arme, aparate sau instrumente; teacă de piele, de carton etc. în care se țin diferite obiecte mici (ochelari, piepteni etc.). ♦
Spec. (Rar) Teacă de sabie.
2. Unealtă de scris cu cerneală făcută din lemn, os, metal, în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; condei. ◊
Toc rezervor = stilou.
3. Cadru de lemn sau de metal în care se fixează, la o construcție, ferestrele și ușile. – Din
magh.,
scr. tok.toc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TOC3, tocuri, s. n. Porțiune mai ridicată de pe partea posterioară a tălpii încălțămintei, care corespunde călcâiului. – Din
bg. tok.toc (Marele dicționar de neologisme, 2000)-TÓC elem. toco
1-.
toc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)toc (-curi), s. n. –
1. Teacă, învelitoare. –
2. Vas de lemn dintr-o singură bucată, putină. –
3. Cadru de ușă sau de fereastră. –
4. Condei. –
5. Cutie în care se ține piatra de ascuțit. –
6. (Rar) Cornet. –
Var. Mold. tioc. Sl. tokŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 414; Conev 68;
cf. Gáldi,
Dict., 164),
cf. sb.,
cr.,
slov.,
mag. tok.toc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)toc interj. – Poc, trosc; imită zgomotul de lovitură, de bătaie. Creație expresivă,
cf. tic, tac, cioc, boc, poc. –
Der. toc, s. n. (partea mai ridicată a tălpii la încălțăminte), datorită zgomotului pe care-l produce (după Cihac, II, 707, Tiktin și Candrea, din
it. taccone, prin intermediul
ngr. ταϰούνι, sau al
bg. takun, tokun, tok, cf. Bernard 42; dar această
der. este dificilă și ultima formă din
bg. ar putea proveni din
rom.);
toacă, s. f. (bucată de lemn uscat sau de fier turnat, al cărui sunet înlocuiește în mănăstiri dangătul clopotelor; dangăt, bătaie de clopot; numele popular al unei constelații, Pegas), cd.
calabr. tocco, care denumește un instrument asemănător (
it. raganello),
alb. tokë (Philippide, II, 737;
der. din
alb., sugerată de Cihac, II, 720, este improbabilă);
tocălie, s. f. (toacă; hădărag, titirez, morișcă de vînt pentru a speria păsările; piedică la războiul de țesut), cu
l expresiv;
toca, vb. (a bate, a bate la ușă; a trage clopotele; a tropăi; a sparge lemne; a mărunți, a tăia mărunt; a face praf, a sfărîma, a face pulbere; a risipi, a irosi; a ruina, a-și pierde averea; a pisălogi, a plictisi; a flecări, a trăncăni; a clămpăni berzele din cioc),
mr. toc, tucat, tucare, cf. Schuchardt,
ZRPh., XXII, 397 și REW 8767 (după Densusianu,
Hlr., 198; Pușcariu 1746 și Candrea, de la un
lat. *
toccāre, cf. it. toccare, prov.,
cat.,
sp.,
port. tocar, fr. toucher);
tocăni, vb. (a bate; a pisa, a tăia mărunt), cu
suf. expresiv -
ni; tocană, s. f. (mîncare cu carne tăiată mărunt și fiartă înăbușit;
Maram., terci de mălai);
tocănit, s. n. (bătut);
tocător, s. n. (fund de bucătărie);
tocătoare, s. f. (fund);
tocătură, s. f. (carne tocată; tăietură). – Din
rom. provin
mag. tóka „scîndură de tocat” și
tokány „tocătură” (Edelspacher 23).
toc (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)toc, -uri, s.n. –
1. Teacă.
2. Vas de lemn în forma unui trunchi de con; bute, bărbânță, putină; cofă, jântălău (ALR 1971: 356).
3. Învelitoare, pânză în care se pun penele la pernă; dos de perină, perinoc, toc de căpătâi.
4. Cadru de ușă sau de fereastră.
5. Condei. – Sl. tokŭ, cf. magh. tok.
toc (Dicționaru limbii românești, 1939)1) toc n., pl.
urĭ (ung. sîrb.
tok, toc, cutie. V.
chĭoc). Cutie de forma obĭectuluĭ pe care trebuĭe să-l păstreze (precum: cutia în care se poartă un instrument muzical, o tabachere, un binoclu, niște ochelarĭ, niște compasurĭ, o armă de foc, maĭ ales un pistol ș. a.). Vasu de tinichea în care cosașu-șĭ ține cutea cînd cosește. Cadru (pervazu) ușiĭ saŭ ferestreĭ (V.
ușor 1). Partea de afară a cornuluĭ la boŭ. Cornet de bomboane.
Sud. Condeĭ de scris (adică „tocu penițeĭ”, bucata de tinichea care ține penița). – În nord
teoc (o silabă). În Ban.
teoc, cĭob, hîrb, pl. și
teoace. V.
cîlîf.toc (Dicționaru limbii românești, 1939)2) toc n., pl.
urĭ (ung.
tak, pingea, d. it.
tacco, toc, călcîĭ. D. rom. vine bg.
tok, id., deosebit de
tok, curs, curent).
Vest. Călcîĭ la încălțăminte:
un prichindel cu tocurĭ înalte.toc (Dicționaru limbii românești, 1939)3) toc, a
-á v. intr. (d. interj.
toc saŭ lat. pop.
tõccare, tot onomatopeĭe; it.
toccare, pv.
tocar, fr.
toucher, toquer, sp. pg.
tocar. – El toacă, să toace). Bat toaca:
popa nu toacă de doŭă orĭ pentr´o babă surdă. Clămpănesc, bat din cĭoc:
barza toacă. Clămpănesc, vorbesc mult:
ĭa nu maĭ toca la urechea mea, ĭa nu-mĭ toca la cap, toată ziŭa îțĭ toacă gura. V. tr. Vorbesc mult:
a toca cîte´n lună și´n soare. Taĭ carnea cu satîru (saŭ cu mașina) în bucățele foarte micĭ ca să fac chiftele (în nord
hăcuĭesc):
a toca carne, carne tocată. Fig. Iron. Risipesc, mănînc:
șĭ-a tocat averea la chefurĭ. Ruinez, scurg de parale:
prieteniĭ l-aŭ tocat.