titulatură - explicat in DEX

titulatură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TITULATÚRĂ, titulaturi, s. f. 1. Modul de a se intitula al cuiva sau a ceva. 2. Totalitatea titlurilor pe care are dreptul să le poarte o persoană, o instituție etc. – Din fr. titulature.

titulatură (Dicționar de neologisme, 1986)
TITULATÚRĂ s.f. 1. Mod de a (se) intitula. 2. Totalitatea titlurilor pe care are dreptul să le poarte cineva; titlu (1). [< germ. Titulatur].

titulatură (Marele dicționar de neologisme, 2000)
TITULATÚRĂ s. f. mod de a (se) intitula; totalitatea titlurilor pe care le are o persoană, o lucrare etc. (< fr. titulature, germ. Titulatur)

titulatură (Dicționaru limbii românești, 1939)
*titulatúră f., pl. ĭ (germ. titulatur. Cp. cu claviatură). Întitulare, modu de a se întitula: titulatura împăratuluĭ Austriiĭ era foarte lungă.

titulatură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
titulatúră s. f., g.-d. art. titulatúrii; pl. titulatúri

titulatură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
titulatură f. mod de a se intitula. Titulatura de origină străină a suferit la noi vicisitudini din ce în ce mai înjositoare. Termeni ca jupân, chir, cocon, cari odinioară erau rezervați membiilor societății înalte, au decăzut treptat până la clasele cele mai de rând, devenind, din ilustre titluri de nobleță, niște formule banale de cele mai multe ori luate în bătaie de joc. E de observat însă că această decadență n’a atins titulatura de baștină românească (ca domn).

titulatură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TITULATÚRĂ, titulaturi, s. f. 1. Mod de a se intitula al cuiva sau a ceva. 2. Totalitatea titlurilor pe care are dreptul să le poarte o persoană, o instituție etc. — Din fr. titulature.