tipic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TIPÍC1, tipicuri, s. n. 1. Formulă obișnuită, stereotipă; obicei, tradiție, normă, regulă.
2. Carte care cuprinde ansamblul regulilor după care se oficiază slujbele religioase; normă, regulă pentru oficierea serviciului divin. – Din
sl. tipikŭ.tipic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TÍPIC2, -Ă, tipici, -ce, adj. Care distinge, caracterizează o persoană, un obiect, un fenomen etc.; caracteristic, specific. ♦ (Substantivat,
n.) Caracterul a ceea ce este specific;
p. restr. totalitatea caracterelor unui fenomen artistic, ale unui personaj literar etc., care exprimă în artă esența realității. – Din
fr. typique, lat. typicus.tipic (Dicționar de neologisme, 1986)TÍPIC, -Ă Care are, care prezintă particularitățile proprii unui tip; caracteristic, specific. //
s.n. Totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj literar, care exprimă în mod veridic esența realității. [Cf. fr.
typique, it.
tipico, lat.
typicus].
tipic (Marele dicționar de neologisme, 2000)TÍPIC, -Ă I.
adj. care prezintă particularitățile proprii unui tip; caracteristic, specific. II. s. n. 1. caracterul a ceea ce este specific. 2. totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj literar, care exprimă în mod veridic esența realității. (< fr.
typique, lat.
typicus)
tipic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tipíc (-ce), s. n. –
1. Ritual. –
2. Formular. –
3. Regulă, normă, formă stabilită. –
Mr. tipicó. Ngr. τυπιϰόν,
cf. sl. tipikŭ (Tiktin;
cf. Vasmer,
Gr., 142). –
Der. tipicar, adj. (formalist, maniac);
tipicărie, s. f. (manie);
tipicale, s. f. (ore liturgice așezate între șase și nouă), din
gr. τυπιϰά;
tipicui, vb. (a prescrie, a prevedea).
tipic (Dicționaru limbii românești, 1939)*típic, -ă adj. (vgr.
typikós). Care caracterizează un tip:
trăsăturile tipice ale raseĭ galbene. Care are o puternică originalitate:
personagiŭ tipic.tipic (Dicționaru limbii românești, 1939)tipíc n., pl.
urĭ (mgr. și vgr.
typikón, d.
typikós, tipic; vsl.
tipikŭ). Ritual, cartea care cuprinde rînduĭala serviciuluĭ bisericesc:
Tipicu luĭ Anton Pan (1851).
Fig. Iron. Rutină, pareatcă:
acest funcționar se ține de tipic, după tipic. V.
clișeŭ.tipic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)típic1 adj. m.,
pl. típici; f. típică, pl. típicetipic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tipíc2 s. n.,
pl. tipícuritipic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tipic a.
1. ce caracteriza un tip:
fiecare rassă are o fizionomie tipică; 2. ce servă de tip:
caractere tipice; 3. alegoric, simbolic.