terminus (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TÉRMINUS s. n. invar. Ultimul punct, capătul unei linii ferate, al unei linii de tramvai, de autobuz etc. –
Cuv. lat.terminus (Dicționar de neologisme, 1986)TÉRMINUS s.n. invar. 1. (
Ist.) Demarcație (stâlp, stelă etc.) care arată limitele, hotarele unui stat, ale unui teritoriu, ale unei jurisdicții etc.
2. Loc, punct etc care marchează sfârșitul, limita extremă. ♦ Ultimul punct al unei linii ferate, de tramvai etc.; stația ultimă; capăt. [< fr., lat.
terminus].
terminus (Marele dicționar de neologisme, 2000)TÉRMINUS s. n. inv. 1. demarcație (stâlp, stelă) care arată limitele, hotarele unui stat, ale unui teritoriu, ale unei jurisdicții etc. 2. loc, punct care marchează sfârșitul. ◊ punct final de oprire al unui mijloc de transport; stația ultimă; capăt. (< fr., lat.
terminus)
terminus (Mic dicționar mitologic greco-roman, 1969)Terminus, în mitologia romană, divinitate protectoare a haturilor dintre ogoare și a hotarelor în general.
terminus (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)términus s. n.terminus (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Terminus m.
Mit. divinitate câmpenească ce prezida hotarele.
terminus (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TÉRMINUS s. n. Ultimul punct, capătul unei linii ferate, al unei linii de tramvai, de autobuz etc. —
Cuv. lat.