țânțar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚÂNȚÁR1, țânțari, s. m. Numele mai multor insecte din ordinul dipterelor, cu corpul și cu picioarele lungi și subțiri, cu aripi înguste, ale căror larve se dezvoltă la cele mai multe specii în ape stătătoare, iar adulții se hrănesc cu sânge, unele specii transmițând prin înțepături frigurile palustre, altele, în stare larvară, atacând culturile de ciuperci, varză, grâu etc. (
Culex). ◊
Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera. –
Lat. zinzalus.