tacit - explicat in DEX

tacit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TACÍT, -Ă, taciți, -te, adj. (Despre un acord, o convenție, o înțelegere etc.) Care nu este exprimat formal, dar care este subînțeles și admis ca atare. – Din fr. tacite, lat. tacitus.

tacit (Dicționar de neologisme, 1986)
TACÍT, -Ă adj. Care nu este exprimat formal; făcut pe tăcute, în tăcere. [Cf. fr. tacite, lat. tacitus].

tacit (Marele dicționar de neologisme, 2000)
TACÍT, -Ă adj. (despre o înțelegere) care nu este exprimat formal; făcut pe tăcute; subînțeles. (< fr. tacite, lat. tacitus)

tacit (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
TACIT (Publius Cornelius Tacitus) (c. 55-120), istoric și om politic roman. Scriitor rafinat, maestru al construcției dramatice, a fost unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai istoriografiei romane. Dintre numeroasele sale lucrări, cele mai importante sunt „Istoriile” (în 12 cărți) și „Analele” (în 8 cărți, păstrate fragmentar), în care înfățișează evenimentele din prima parte a Imperiului, de la moartea lui Augustus până la căderea lui Nero și de la acesta până la moartea lui Domițian (14-96) de pe pozițiile aristocrației senatoriale, deși își afirma de la bun început obiectivitatea, susținând că scrie „fără ură și părtinire” (sine ira et studio). Alte opere: „Despre viața și moravurile lui Iulius Agricola”, „Germania”, „Dialog despre oratori”.

tacit (Dicționaru limbii românești, 1939)
*tácit, -ă adj. (lat. tácitus, tăcut). Nu exprimat formal, ci subînțeles pin [!] tăcere: consimțire tacită. Adv. În mod tacit.

tacit (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tacít adj. m., pl. tacíți; f. tacítă, pl. tacíte

tacit (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
tacit a. care nu e formal exprimat, dar e subînțeles sau se poate subînțelege: consimțire tacită.

tacit (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
Tacit m. celebru istoric roman, remarcabil prin gravitatea, energia și conciziunea stilului său: Anale, Datinile Germanilor (55-135).

tacit (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
Tacit m. împărat roman, domni șase luni și fu asasinat de soldați (275).

tacit (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TACÍT, -Ă, taciți, -te, adj. (Despre un acord, o convenție, o înțelegere etc.) Care nu este exprimat formal, dar care este subînțeles și admis ca atare. — Din fr. tacite, lat. tacitus.