șurub (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘURÚB, șuruburi, s. n. 1. Tijă cilindrică de lemn sau de oțel, filetată, care servește la asamblarea a două ori a mai multor piese sau care transmite, transformă sau utilizează în diverse feluri mișcarea de rotație într-un mecanism. ◊
Loc. adv. În șurub = în formă de cerc sau de spirală. ◊
Expr. A-i face (cuiva)
un șurub prin cap = a-i apuca (cuiva) șuvițe de păr din cap, răsucindu-le și trăgând de ele.
A strânge șurubul = a întrebuința mijloace de constrângere față de cineva.
2. Nume dat unor unelte, dispozitive etc. care au ca parte componentă un șurub sau care se manevrează prin răsucire. ♦
Fig. Vârtej de apă. [
Var.:
șurúp s. n.] – Din
germ. dial. Schrube.