supărare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUPĂRÁRE, supărări, s. f. Faptul de a (se) supăra.
1. Neplăcere, necaz, suferință; nevoie, neajuns, lipsă. ◊
Expr. Să nu-ți (sau
să nu vă)
fie cu supărare sau
dacă (sau
de)
nu ți-ar (sau
v-ar)
fi cu supărare, formulă de politețe prin care se exprimă teama de a nu deranja sau ofensa pe cineva prin ceea ce faci.
Fără supărare! formulă de politețe prin care cineva arată că nu se consideră jignit sau deranjat ori prin care se cere cuiva să nu se supere când i se spune un adevăr (neplăcut). ♦ Greutate, povară, piedică. ♦ (
Pop.) Pagubă, stricăciune, deranj.
2. Întristare, amărăciune, tristețe.
3. Furie, iritare, mânie. –
V. supăra.supărare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)supăráre s. f.,
g.-d. art. supărắrii; pl. supărắrisupărare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)supărare f. neplăcere, necaz.
supărare (Dicționaru limbii românești, 1939)supăráre f., pl.
ărĭ. Necaz, neplăcere:
supărările viețiĭ, am ajuns acolo fără supărare. întristare:
a murit de supărare.supărare (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SUPĂRÁRE, supărări, s. f. Faptul de
a (se) supăra. 1. Neplăcere, necaz, suferință; nevoie, neajuns, lipsă. ◊
Expr. Să nu-ți (sau
să nu vă)
fie cu supărare sau
dacă (sau
de)
nu ți-ar (sau
v-ar)
fi cu supărare, formulă de politețe prin care se exprimă teama de a nu deranja sau ofensa pe cineva prin ceea ce faci.
Fără supărare! formulă de politețe prin care cineva arată că nu se consideră jignit sau deranjat ori prin care se cere cuiva să nu se supere când i se spune un adevăr (neplăcut). ♦ Greutate, povară, piedică. ♦ (
Pop.) Pagubă, stricăciune, deranj.
2. Întristare, amărăciune, tristețe.
3. Furie, iritare, mânie. —
V. supăra.