supune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUPÚNE, supún, vb. III.
Tranz. 1. A lua, a aduce sub stăpânire sau în puterea sa (prin forță armată); a cuceri, a subjuga. ♦
Refl. A accepta stăpânirea cuiva; a da ascultare cuiva sau la ceva; a se închina cuiva. ♦ A aduce sub ascultarea, sub autoritatea sa, a subordona influenței sale. ♦ (
Înv.) A îmblânzi animale.
2. A constrânge pe cineva să suporte un lucru, să accepte o situație. ♦ A face ca o substanță, un material etc. să fie expuse unei anumite acțiuni, unui anumit tratament (fizic, chimic etc.). ♦
Refl. A se expune de bunăvoie la ceva, a suporta de bunăvoie ceva.
3. A prezenta cuiva un lucru spre cunoștință, apreciere sau hotărâre.
4. (
Înv. și
reg.) A așeza, a pune dedesubt. ♦ A forța pe cineva să se aplece, să se încovoaie, să îngenuncheze. –
Lat. supponere.supune (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)supúne (-n, -pús), vb. –
1. (Înv.) A pune dedesubt, a așeza sub. –
3. (Înv.) A se prostitua. –
4. A aplana, a pacifica, a pune sub ascultare. –
5. A îngenunchia, a încovoia. –
6. A înrobi, a subjuga, a aservi. –
7. A învinge, a înfrînge, a bate. –
8. A constrînge, expune. –
9. (
Refl.) A da ascultare, a se apleca, a-și pleca grumazul, a se resemna. –
10. (Banat) A alăpta un miel.
Lat. sppōnĕre (Pușcariu 1697; Candrea-Dens., 1468; REW 8469),
cf. it. supporre; în celelalte idiomuri romanice s-a preferat
submittĕre, cf. sumete. Pentru ultimul sens,
cf. apleca. Sadoveanu folosește
subpus „așezat dedesubt”, invenție personală care pare inutilă, deoarece același sens există în
supus. Der. supuitoriu, s. m. (
înv., proxenet, codoș);
supuitoare, s. f. (
înv., codoașă);
supus, adj. (ascultător; învins, plecat; expus;
s. n., boală provenită din vrăjitorie;
s. m., persoană aflată sub protecția unui stat);
supușenie, s. f. (calitate de supus, cetățenie, naționalitate; supunere, ascultare);
nesupus, adj. (neascultător, care nu se supune).
supune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)supúne (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. supún, 2
sg. supúi, 1
pl. supúnem, perf. s. 1
sg. supuséi, 1
pl. supúserăm; conj. prez. 3
să supúnă; ger. supunấnd; part. supússupune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)supune v.
1. a aduce la ascultare, sub puterea cuiva, a învinge:
a supune pe dușmanii săi; 2. a propune la judecata cuiva:
a supune o chestiune unui amic; 3. a se preda:
dușmanul s’a supus; 4. a nu se împotrivi, a se conforma:
mă voiu supune deciziunii. [Lat. SUPPONERE].
supune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SUPÚNE, supún, vb. III.
Tranz. 1. A lua, a aduce sub stăpânire sau în puterea sa (prin forță armată); a cuceri, a subjuga. ♦
Refl. A accepta stăpânirea cuiva; a da ascultare cuiva sau la ceva; a se închina cuiva. ♦ A aduce sub ascultarea, sub autoritatea sa, a subordona influenței sale. ♦ (
înv.) A îmblânzi animale.
2. A constrânge pe cineva să suporte un lucru, să accepte o situație. ♦ A face ca o substanță, un material etc. să fie expuse unei anumite acțiuni, unui anumit tratament (fizic, chimic etc.). ♦
Refl. A se expune de bunăvoie la ceva, a suporta de bunăvoie ceva.
3. A prezenta cuiva un lucru spre cunoștință, apreciere sau hotărâre.
4. (
înv. și
reg.) A așeza, a pune dedesubt. ♦ A forța pe cineva să se aplece, să se încovoaie, să îngenuncheze. —
Lat. supponere.