supremație (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUPREMAȚÍE, supremații, s. f. Superioritate absolută unită cu autoritate și putere; poziție dominantă; preponderență. – Din
fr. suprématie.supremație (Dicționar de neologisme, 1986)SUPREMAȚÍE s.f. Superioritate; predominanță; prioritate. [Gen.
-iei. / cf. fr.
suprématie].
supremație (Marele dicționar de neologisme, 2000)SUPREMAȚÍE s. f. superioritate absolută; poziție dominantă; preponderență. (< fr.
suprématie)
supremație (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)supremațíe (su-pre-) s. f.,
art. supremațía, g.-d. art. supremațíei; pl. supremațíi, art. supremațíilesupremație (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)supremație f. superioritate mai presus de toți ceilalți:
a pretinde la supremația în arte.supremație (Dicționaru limbii românești, 1939)*supremațíe f. (fr.
suprématie, d. engl.
supremacy, format d.
supreme, suprem, după anal. luĭ
primacy, de la fr.
primatie, calitatea de primat). Superioritate, prioritate, egemonie, preponderanță:
Atena și Sparta îșĭ disputaŭ supremația, supremația Angliiĭ pe apă.supremație (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SUPREMAȚÍE, supremații, s. f. Superioritate absolută unită cu autoritate și putere; poziție dominantă; preponderență. — Din
fr. suprématie.