supăra (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUPĂRÁ, súpăr, vb. I.
1. Refl. și
tranz. A avea sau a provoca cuiva o neplăcere; a (se) mâhni, a (se) necăji, a (se) amărî, a (se) întrista.
2. Tranz. A stingheri, a incomoda, a deranja, a stânjeni. ♦ A chinui, a provoca o durere (fizică ușoară); a jena.
3. Refl. și
tranz. A (se) întărâta, a (se) mânia, a (se) irita. –
Lat. superare „a întrece”, „a învinge”.
supăra (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)supărá (-r, -at), vb. 1. (Înv.) A întrece, a obosi, a învinge:
pe unii i-au supărat cu pedeapsă (
N. Costin);
supărat de străinătate (S. Ludescu). –
2. A împovăra, a îngreuna. –
3. A stingheri. –
4. A necăji, a amărî. –
5. A plictisi, a urî. –
6. (
Refl.,
înv.) A se plictisi, a se obosi, a nu mai putea. –
7. (
Refl.) a se înfuria, a se întărîta, a se înverșuna. –
Mr. șupăr(are) „a-și rîde de”.
Lat. sŭpĕrāre „a depăși, a întrece” (Cipariu,
Gram., 33; Cihac, I, 19; Philippide,
Principii, 48; Șeineanu,
Semasiol., 126; Pușcariu 1096; Pascu, I, 164; REW 8458; Bogrea,
Dacor., III, 415),
cf. it. soprare, prov.,
cat.,
sp.,
port. sobrar. Din sensul de „a întrece” s-a dezvoltat cel de „a lua prea mult în seamă” sau „a avea mai mult decît se poate suporta”;
cf. pentru evoluția semantică
fr. outrer „a trece mai departe” și „a insulta” (Candrea),
fr. excéder „a întrece” și „a obosi”, ca și
asupri. Celelalte explicații nu sînt convingătoare din
sl. sąprĭ „adversar” (Miklosich,
Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 380); din
rut. supra „ceartă” (Domaschke 114), de la un
rut. *
suprati „care din nefericire nu a putut fi întîlnit” (Byhan 341); de la
asupra (Crețu 372).
Der. supăr, s. n. (
înv., oboseală, trudă, necaz, chin);
supărăcios, adj. (care se supără; stingheritor);
supărăciune, s. f. (boală la oi;
cf. cotonogeală);
supăralnic (
var. supărelnic),
adj. (iritabil, irascibil);
supărare, s. f. (necaz, neplăcere, belea; amărăciune, contrarietate; tristețe;
Trans., epilepsie);
supărător, adj. (care supără, neplăcut, stingheritor);
nesupărat, adj. (liber, nestînjenit).
supăra (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)supărá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
súpărăsupărà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)supărà v.
1. a irita cu vorba sau cu fapta;
2. a lua în nume de rău, a se mânia;
3. a importuna;
4. a bântui, a devasta:
nu cumva se temeau ca Polonii să supere Ardealul BĂLC. [Lat. SUPERARE, d covârși (luat în sens peiorativ: cf. esp.
sobrar, a importuna)].
supăra (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SUPĂRÁ, súpăr, vb. I.
1. Refl. și
tranz. A avea sau a provoca cuiva o neplăcere; a (se) mâhni, a (se) necăji, a (se) amărî, a (se) întrista.
2. Tranz. A stingheri, a incomoda, a deranja, a stânjeni. ♦ A chinui, a provoca o durere (fizică ușoară); a jena.
3. Refl. și
tranz. A (se) întărâta, a (se) mânia, a (se) irita. —
Lat. superare „a întrece”, „a învinge”.