sulă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SÚLĂ, sule, s. f. 1. Unealtă (folosită de cizmari și de cojocari) formată dintr-un ac lung și gros de oțel, drept sau curb, fixat într-un mâner, cu care se găurește pielea, talpa etc. spre a putea petrece acul sau ața prin ele.
2. (
Reg.) Pește mic cu corpul foarte subțire și alungit
(Syngnatus nigrolineatus). –
Lat. subula.sulă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)súlă (-le), s. f. –
1. Dorn, priboi. –
2. (Înv.) Lance. –
3. Organ genital masculin. –
Mr.,
megl. sulă, istr. sule. Lat. sūbŭla (Cipariu,
Gram., 95; Cihac, I, 265; Pușcariu 1689; REW 8403),
cf. logud. sula, it. suggia, friul. suble, gal. solla, ngr. σοῦβλα „vătrai”; în celelalte cazuri ar urma să ne referim la
lat. subella (REW 8356). Sensul 3 este un eufemism, în loc de
pulă. Der. sulac, s. n. (
Arg., penis; organ genital al calului);
sulhac (
var. suhac, suvac),
s. m. (dorn; vargă), în
Trans. și
Mold., contaminat cu
rut. suvac „par” (Candrea; după Philippide,
Principii, 149,
suvac ar fi
ngr. σουβλάϰι „vătrai”);
sulac (
var. sulă, suloi, sulinar),
s. m. (varietate de crap, Cyprinus carpio hungaricus), probabil datorită formei sale lunguiețe (după Candrea în legătură cu
rut. sulá „șalău”,
sb. sulac „grindel”);
sular, s. m. (pește, Aspro streber),
cf. celălalt nume al său
fusar; sulhar (
var. sulhariu),
s. m. (
Trans.,
Mold., băț, buștean);
sulastru, s. m. (grindel,
Lota vulgaris);
sulatic (
var. suletic),
adj. (subțire, lunguieț);
sulea, s. m. (nimeni);
sulednic, adj. (ascuțit, se zice despre o varietate de crap);
suleget (
var. suleged, suleagăn),
adj. (
înv., zvelt, delicat), a cărui
der. este puțin clară (
der. din
lat. *
sublicĭdus, de la
sublicĭus „de băț” propus de Pușcariu,
ZRPh., XXVIII, 618, Pușcariu 1690, Tiktin este improbabilă,
cf. REW 8376), probabil de la
suletic, sulednic, prin intermediul unei forme *
sulejnic și prin asociație cu
deget; suli, vb. (a coase prost, a însăila).
sulă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)súlă s. f.,
g.-d. art. súlei; pl. súlesulă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)sulă f.
1. ac lung și gros de care se servesc cismarii;
a pune cuiva sula în coaste, a-l sili de a face ceva;
2. Zool. pietrar (după conformațiunea-i). [Lat. SUBULA].
sulă (Dicționaru limbii românești, 1939)súlă f., pl.
e (lat.
sûbŭla, sulă, d.
súere, a coase [că sula a fost primu ac]. Din
súbula s’a făcut
subla, *suulă, sulă; it.
subbia, sard.
sula. V.
cos și
suvac. Cp. cu
sul, staul, fiulă, creĭer, cĭur, lăuruscă). Ac gros cu care se împunge (hîrtia, pelea) și apoĭ se bagă sfoara și se coase.
Fig. A pune cuĭva sula (saŭ
sulița)
în coastă, a-l sili să facă ceva amenințîndu-l. Un fel de crap supțiratic (
cyprinus hungáricus). Un fel de peștișor numit și
pitrar. V.
petrar.sulă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SÚLĂ, sule, s. f. 1. Unealtă (folosită de cizmari și de cojocari) formată dintr-un ac lung și gros de oțel, drept sau curb, fixat într-un mâner, cu care se găurește pielea, talpa etc. spre a putea petrece acul sau ața prin ele.
2. (
Reg.) Pește mic cu corpul foarte subțire și alungit (
Syngnatus nigrolineatus). —
Lat. subula.