stricăciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STRICĂCIÚNE, stricăciuni, s. f. 1. Faptul de a (se) strica; (
concr.) ceea ce este stricat, deteriorat; pagubă produsă de ceea ce s-a stricat, s-a deteriorat, s-a distrus. ♦ Vătămare.
2. Efect rău, păgubitor.
3. Depravare, corupție. –
Strica +
suf. -ăciune.