stricăcĭune - explicat in DEX

stricăciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
STRICĂCIÚNE, stricăciuni, s. f. 1. Faptul de a (se) strica; (concr.) ceea ce este stricat, deteriorat; pagubă produsă de ceea ce s-a stricat, s-a deteriorat, s-a distrus. ♦ Vătămare. 2. Efect rău, păgubitor. 3. Depravare, corupție. – Strica + suf. -ăciune.

stricăciune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
stricăciúne s. f., g.-d. art. stricăciúnii; pl. stricăciúni

stricăciune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
stricăciune f. lucru stricat, pagubă.

stricăciune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
STRICĂCIÚNE, stricăciuni, s. f. 1. Faptul de a (se) strica; (concr.) ceea ce este stricat, deteriorat; pagubă cauzată de ceea ce s-a stricat, s-a deteriorat, s-a distrus. ♦ Vătămare. 2. Efect rău, păgubitor. 3. Depravare, corupție. — Strica + suf. -ăciune.

stricăcĭune (Dicționaru limbii românești, 1939)
stricăcĭúne f. Deteriorare, vătămare, pagubă: ciocnirea a făcut stricăcĭunĭ corăbiiĭ, ploaĭa a cauzat stricăcĭunĭ caselor. Corupțiune. V. avarie.