strămuta (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STRĂMUTÁ, strămút, vb. I.
1. Refl. și
tranz. A (se) muta în alt loc, în altă parte; a(-și) schimba locul, sediul, locuința. ◊
Expr. (
Refl.)
A se strămuta de aici (sau
din viață) = a muri. (
Tranz.;
fam.)
A strămuta (cuiva)
fălcile (sau
căpriorii) = a lovi (pe cineva) cu putere în obraz.
A-și strămuta fălcile = a căsca mult, tare.
2. Tranz. (
Înv.) A-și schimba gândurile, hotărârile, sentimentele; a reveni.
3. Tranz. (
Pop.) A preface, a transforma. –
Lat. *extramutare (=
transmutare).
strămuta (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)strămutá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
strămútăstrămutà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)strămutà v. a muta dintr’un loc într’altul. [Lat. *EXTRAMUTARE].
strămuta (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STRĂMUTÁ, strămút, vb. I.
1. Refl. și
tranz. A (se) muta în alt loc, în altă parte; a(-și) schimba locul, sediul, locuința. ◊
Expr. (
Refl.)
A se strămuta de aici (sau
din viață) = a muri. (Trans.;
fam.)
A strămuta (cuiva)
fălcile (sau
căpriorii) = a lovi (pe cineva) cu putere în obraz.
A-și strămuta fălcile = a căsca mult, tare. ♦ (
Jur.) A dispune o strămutare.
2. Tranz. (
înv.) A-și schimba gândurile, hotărârile, sentimentele; a reveni.
3. Tranz. (
Pop.) A preface, a transforma. —
Lat. *
extramutare (=
transmutare).