statut - explicat in DEX

statut (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
STATÚT, statute, s. n. 1. Act sau ansamblu de dispoziții cu caracter oficial, prin care se reglementează scopul, structura și modul de funcționare al unei organizații, societăți, asociații etc.; p. gener. lege, regulament. ◊ (Jur.) Statut personal = totalitatea legilor care se aplică cetățenilor unui stat. Statut real = totalitatea legilor care se aplică bunurilor aflate pe teritoriul unui stat. 2. (În sociologie; și în sintagma statut social) Locul pe care îl ocupă un individ într-un sistem social dat și la un anumit moment; status. 3. Spec. (Înv.) Constituție. – Din fr. statut, lat. statutum.

statut (Dicționar de neologisme, 1986)
STATÚT s.n. 1. Ansamblu de dispoziții cu caracter oficial prin care se hotărăște constituirea unei organizații și se stabilesc scopul, structura și modul de funcționare ale acesteia. ♦ Lege, regulament. 2. Stare, situație. [Pl. -te, -turi. / < fr. statut, it. statuto, lat. statutum].

statut (Marele dicționar de neologisme, 2000)
STATÚT s. n. 1. document, lege de bază cuprinzând dispoziții cu caracter oficial prin care se hotărăște constituirea unei organizații și se stabilesc scopul, structura și modul de funcționare ale acesteia. 2. denumire dată unor constituții. 3. ~ politic = totalitatea drepturilor și îndatoririlor prevăzute și garantate de constituție, în virtutea cărora cetățenii participă la viața politică. 4. ~ social = status (1). 5. starea, situația, calitatea de a fi (a cuiva sau a ceva). (< fr. statut, lat. statutum)

statut (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
statút s. n., pl. statúte

statut (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
statut n. 1. regulament, și în special legea fundamentală a țării proclamată de Cuza-Vodă în 1864.; 2. regulă stabilită pentru organizarea unei societăți.

statut (Dicționaru limbii românești, 1939)
*statút n., pl. e (lat. statutum, lucru hotărît, decret, statut, d. statúere, a hotărî; fr. statut. V. con-stituțiune). Lege fundamentală (pe care se bazează regulamentele) unei asociatiunĭ saŭ societățĭ (Se zice și la pl. statutele societățiĭ). Constitutiunea proclamată de Cuza la 1864. Constituțiunea Italiiĭ.

statut (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
STATÚT, statute, s. n. 1. Act sau ansamblu de dispoziții cu caracter oficial, prin care se reglementează scopul, structura și modul de funcționare al unei organizații, societăți pe acțiuni, asociații etc.; p. gener. lege, regulament. ◊ (Jur.) Statut personal = totalitatea legilor care se aplică cetățenilor unui stat. Statut real = totalitatea legilor care se aplică bunurilor aflate pe teritoriul unui stat. 2. Statut social = poziția indivizilor într-un grup social, a grupurilor în sistemul organizării sociale și la un anumit moment; status. 3. Spec. (înv.) Constituție. — Din fr. statut, lat. statutum.