stancă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STÁNCĂ, stănci, s. f. (
Ornit.;
pop.) Stăncuță. – Din
n. pr. Stanca.stancă (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)stáncă2,
stănci, s.f. (pop.)
1. stăncuță, cioacă, ciochiță.
2. (reg.) cioară.
3. (deprec.) femeie cu pielea de culoare închisă.
stancă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)stáncă (
pop.)
s. f.,
g.-d. art. stắncii; pl. stắncistancă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)stancă f.
1. nume de țigancă;
2. Mold. cioac. (după coloarea negricioasă a penelor sâle).
stancă (Dicționaru limbii românești, 1939)stáncă f., pl.
e (sîrb.
Slanka, Stanca [nume de femeie, maĭ ales de Țigancă], aplicat cĭorilor.
Stanka e fem. d.
Stan, Stanko, Stanislav). Un fel de cĭoară care nu e neagră peste tot, ci are peptu și spinarea cenușie.
stancă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STÁNCĂ, stănci, s. f. (Ornit;
pop.) Stăncuță. — Din
n. pr. Stanca.