stan (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STAN s. n. v. stană.stan (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)Stan s. m. – Stanislav.
Sl. Stanislavŭ. Se folosește pentru a exprima ideea de „un oarecare, unul în plus”;
Stan și Bran; Stan Pățitul. –
Der. Stana (
var. Stanca),
s. f.;
stancă, s. f. (ceucă, Corvus monedula), în ce privește numele comun pentru țigănci,
cf. cioacă, cioară.stan (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))STAN, stani, s. m. (
Reg.) Parte a cămășii femeiești, de la brâu în sus. ♦ Parte a cămășii femeiești, de la brâu în jos. –
Bg.,
sb. stan.stan (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)stan, s.m. –
1. Partea inferioară a cămășii (Papahagi 1925). Poalele de la cămașa femeiască (Lenghel 1979).
2. Bloc de piatră, bolovan, stâncă, stană: „Pă cămară o pus lăcată, / Pă lacăt un stan de pt’iatră” (Papahagi 1925: 264).
3. Stan, nume de familie frecvent în Săpânța. – Din sl. stanŭ „ședere, oprire„, part. lui stati „a fi” (Titkin, Candrea cf. DER, DEX). Ref. la (3) Stan < stană „stâncă”, ref. la o legendă locală care vorbește despre bărbatul prefăcut în stâncă de dragul zânei Săpâncioara; dar poate fi și der. din Stanislav.
stan (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Stan m. nume bărbătesc foarte răspândit:
Stan sau Bran; Stan-Pățitul, om cu experiență îndelungată:
la orice treabă de Stan-Pățitul întreabă PANN.
stan (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)stan n. Mold. pieptul cămășei. [Rus. STANŬ].
stan (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)stan (stană) n. și f. bolovan:
stanuri trunchiate despicau negurele Em.
se făcură stane de piatră ISP. [Origină necunoscută].
stan (Dicționaru limbii românești, 1939)1) stan (Trans.) n., pl.
urĭ (vsl.
stanu-, stafiune, stînă, rut. rus. „stațiune, statură, talie”) și
stánă (vest) f., pl.
e (din pl.
stane îld.
stanurĭ. V.
steĭ 1, stîncă). Stană de peatră, peatră grea și nemișcată:
Șloim sta ca un stan de peatră (Agrb. Int. 57). – Și
stean (
ea dift.), pl.
urĭ.stan (Dicționaru limbii românești, 1939)2) stan n., pl.
urĭ (ca și
stan 1).
Est. Corpu uneĭ cămășĭ, sacu fără mînicĭ (La cele femeĭeștĭ, stanu e de pînză de fabrică, maĭ ĭeftină, ĭar partea de sus, numită în Munt.
cĭupag, e de pînză de casă brodată). – Țpl. probabil greșit cu înt. de „cĭupag”.
stan (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STAN s. n. v. stană.