spicuire (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPICUÍRE, spicuiri, s. f. Acțiunea de
a spicui și rezultatul ei; spicuială. –
V. spicui.spicuire (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)spicuíre s. f.,
g.-d. art. spicuírii; pl. spicuírispicuire (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SPICUÍRE, spicuiri, s. f. Acțiunea de
a spicui și rezultatul ei; spicuială. —
V. spicui.