speie (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)spéie, spéi, s.f.
1. (înv. și pop.) coș făcut din scoarță de copac (mai ales din tei), cu fundul de nuiele împletite, care servește la păstrarea și transportul fructelor sau al alimentelor și care servea și ca măsură de capacitate (de 12-15 kg).
2. (reg.) coș lunguieț cu fundul îngust și cu gura largă, folosit la pescuit pe sub maluri.
3. (reg.) coșar; hambar.
4. (reg.) nume dat mai multor specii de mușchi și de licheni.
speie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)spéie (-i), s. f. – Coș, coșniță. –
Var. Banat
spene. Origine necunoscută. Nu pare sigură legătura cu
mag. héj „scoarță” (Cihac, II, 527), nici cu
gr. σπείρα (Scriban).
speĭe (Dicționaru limbii românești, 1939)spéĭe f., pl.
eĭ (din
speñe, cum se zice în Ban. Cp ngr.
spira [scris
speira], spiră, coș, paner).
Rar azĭ. Oboroc:
Aŭ doară vine făclia să pue supt spee saŭ supt pat ? Aŭ nu să va pune în sfeșnic ? (Ev. București. 1723, I, 46, b).
Cîlțĭ în spele / Las' să steĭe Pînă'n primăvară, cátuncĭ e ziŭa maĭ mare (P. P. Iașĭ, despre femeĭa leneșă).
Olt. nord. Un teĭ de coș lungăret (numit și
leagăn) cu fundu îngust format dintr’o scîndură și cu gura largă cu care se prind peștĭ pe supt malurĭ.